Splendidul loc al fericirii supreme sau cum a găsit Feher Mongolia, Coreea și Japonia

Splendidul loc al fericirii supreme sau cum a găsit Feher Mongolia, Coreea și Japonia

Descriere

    Calatoria in timp exista. Musca din biscuitul asta si ai ajuns in 1987, intra in labirintul de sub calea ferata suspendata si esti in 1956, vorbeste cu batrana asta si esti in 1945, asculta melodia astalalta si anul este 1998.     Calatoria in timp in Asia este mai bogata decat cea din Europa sau America de Sud pentru ca poti ajunge si in viitor. In 2072 sau in 2272 au trenuri de mare viteza pe culoarele carora umbla roboti surdomuti care iti vand calendare vintage din 1988 si calculatoare chinezesti din 1966.     Mongolia, desi in Asia, este mai degraba o tara bal­canica, un Mordor amuzant de unde au plecat in lume hunii, turcii si hoardele lui Ginghis. In Mongolia, secolul XXI nu a ajuns, te plimbi intr‑un spatiu la fel de nomad ca locuitorii lui, o tara intreaga alergand haotic intre 1300 si 1980. Cum ti‑o fi norocul.     Desi Japonia si Coreea par ca sunt plasate mult in viitor, realitatea de pe teren e diferita. Ambele tari s‑au refacut galopant dupa traume incredibile si pro­gresul lor a luat o forma de evantai. In cutele acestuia gasesti intacte decade complet pierdute intr‑o Europa care a evoluat mult mai uniform. Ai secolul XV la patru metri de secolul XXII, calculatoare 286 langa calculatoare cu boxe care emana mirosurile mancaricii gatite pe ecran.     Cartea aceasta este, la randul ei, o calatorie cusuta din patru petice: Mongolia in 2009, Coreea de Sud in 2013 si Japonia in 2007 si apoi in 2015. Povestile sunt stranse din trei agende si doua calculatoare, unele in­semnari fiind atat de criptice pentru mine, azi, incat am chemat un specialist sa‑mi spuna ce am vrut sa zic atunci. (Raluca Feher)      Fragment din volum:       “Copiii nu plang in Coreea, copiii nu urla in muzee, copiii nu-si trag parintii de maini catre toneta de inghetata, copiii nu bat din picior. Cand sunt mici, sa tot fie un an, doi, si incep sa planga, mamele se grabesc cu ei afara, pe culoare, ca sa nu deranjeze restul calatorilor (daca sunt in tren) sau restul cetatenilor care mananca (in caz ca sunt in restaurant). Daca o sa fac vreodata copii, o sa fac unul coreean. Sa-mi aduca o canita de soju la batranete, in liniste sa o aduca. Sau mai bine recitand un poem despre luna si dragostea filiala.     Muzeul popular zice ca, mai important decat canuta si golirea tucalului, este comportamentul odraslei la moartea ta. Acum 100 de ani, un fecior sau fiica de treaba ar fi trebuit sa faca pomana, adica sa dea de mancat si baut rudelor, vecinilor si prietenilor timp de trei ani de zile, dimineata si seara. Asta inseamna 2190 de mese sau 2192 daca aveau ghinionul sa prinda un an bisect. Faliment curat. Dar cele lumesti nu au insemnatate. Mai important e zambetul decedatului aparut printre nori, zambet subtiat de invidie daca Kim, colegul de viata vesnica, ar fi avut copii cu adevarat iubitori care, timp de trei ani, si-au parasit domiciliul si si-au facut mutatie langa mormant, unde au trait intr-o coliba de paie in care au gatit si au servit cele 2192 de mese. Cum sa bati atata devotiune filiala?     Cum sa intelegi de ce ar face cineva asa ceva, sa-si ingroape in cratiti trei ani pentru mamitica si taticutu' care, chiar asa, ce-au facut ei pentru tine? Ca banuiesc ca micul coreean surghiunit la margine de mormant nu a primit de majorat de la tac-su, asa cum a primit blonda Ana din Brasov, un Mercedes 300 negru cu numar personalizat. Ce-i drept, Ana a fost dezamagita crunt pentru ca ea voia un Volkswagen, mai mititel, de fete, si s-a mutat in California."

Pe aceeași temă

Raluca Feher