O mie de femei albe

Descriere

Romanul de debut al lui Jim Fergus, bestsellerul O mie de femei albe, aparut in 1998 si vandut in peste 700 000 de exemplare in SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. Traducerea franceza (2000) a fost distinsa cu Prix du meilleur premier roman etranger si a fost pe lista de bestselleruri pentru 57 de saptamani. Pornind de la incitanta poveste a o mie de femei albe care sunt trimise in preriile din Vest pentru a deveni sotii de indieni, in cadrul unui program guvernamental din timpul presedintelui Grant, Jim Fergus reda cu mult har un episod tragic din istoria americana de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Evenimentele sunt relatate din perspectiva jurnalului tinerei May Dodd, pe care prejudecatile vremii o forteaza sa ajunga intr-un spital de nebuni, de unde se poate salva doar prin acceptarea traiului in pustiu, alaturi de un trib de indieni Cheyenne. Traducere si note de Iulia Vladimirov     Fragment din romanul "O mie de femei albe" de Jim Fergus:       „1 august 1875     In ultimele sase zile, tabara a ramas asezata langa Tongue River. Aceasta a fost cea mai lunga perioada in care am stat intr-un singur loc, din momentul plecarii. Este un tinut minunat, aflat intr-o depresiune de la poalele muntilor, unde suntem bine protejati de vant si intemperii. Mica vale e verde si bogata in vegetatie, cu destula iarba pentru cai, strajuita de coline si stanci, iar de o parte si de alta a raului se intind plopi uriasi, ale caror frunze fosnesc usor la cea mai blanda suflare de vant.      In fiecare dimineata, odata cu ivirea zorilor – acel moment al zilei care imi place cel mai mult merg la un iaz de pe rau, inainte ca toata lumea sa se trezeasca, si iau apa proaspata. Pitulicile abia-si incep cantecele vesele de dimineata, iar lacarii scanteiaza ca lumina unor flacari galbene si stralucitoare pe ramurile verzi ale salciilor. De multe ori, atunci cand ma apropii, ratele, gastele sau cocorii isi iau zborul; uneori, cate o caprioara cu puiul ei sare de pe marginea apei, iar cozile li se zaresc apoi prin frunzis. Pe malul raului, randunelele se avanta din cuiburi spre stancile nisipoase ca sa culeaga din zbor insecte, iar pastravii din iaz, ridicandu-se deasupra apei, lasa in urma cercuri concentrice. Cobor vasul pantecos in apa rece, care curge la vale si trage dupa ea urciorul, pe masura ce se umple. Simt ca sunt o parte a acestei lumi, trasa in jos precum vasul acela, ca sa ma umplu de viata.     Este cel mai potrivit moment pentru a face insemnari in jurnal – cateva minute furate inceputului de zi, inainte sa inceapa forfota si agitatia vietii din tabara. Stau pe o piatra de unde pot vedea helesteul si raul. Aerul e linistit si rece, iar malurile stancoase se pierd in umbra, caci soarele inca nu a urcat deasupra lor. Pana si nelipsitele adieri ale vantului de prerie sunt acum departe...     Uneori, in zori, vine si Helen Flight alaturi de mine, pe piatra,  ca sa deseneze pasari. Daca nu facem zgomot, cocorii suri si albi se  intorc pe iaz, alaturi de starcul albastru si starcul-de-noapte, rate si gaste de variate feluri. Helen isi tine caietul cu schite deschis pe genunchi, pipa prinsa bine intre dinti, iar sprancenele ridicate, ca intotdeauna, in semn de placuta asteptare, de parca in jurul ei  ar petrece lucruri cu totul iesite din comun. La rastimpuri, cand ma opresc din scris, imi ia usor caietul din poala si creioneaza iute cate o pasare pe margine – o randunica tasnind dupa insectele de la suprafata apei ori un pescarus pe creanga unui copac, cu un peste in cioc.     — Cine stie, Mesoke, imi spuse ea, inapoindu-mi caietul, poate noi doua ar trebui sa ne gandim la o colaborare. Viata unei femei printre salbaticii din preriile de vest, cam asa ar suna titlul; autoarea textului, doamna May „Randunica" Dodd Micul Lup, cu ilustratii ale doamnei Helen Elizabeth „Femeia-Pasare-Tamaduitoare" Flight Mistret.     — Splendida idee, Helen! am raspuns eu voioasa. Cu siguranta va ajunge o lucrare de referinta a literaturii de frontiera!     — Din nefericire, nu prea ma pricep sa desenez oameni, zise Helen. Vreau sa spun ca m-am simtit mereu in largul meu redand animale si, mai cu seama, pasari. Odata am pictat un tablou ce o infatisa in intregime pe amica mea, doamna Ann Hall of Sunderland, care, privindu-l intaia oara, a exclamat: „Vai, de mine, Helen, arat exact ca un lopatar roziu!"     In afara de Helen, daca raman pe piatra mea mai mult timp, ni se alatura Gretchen, Sara, Martha, Daisy sau Phemie. Asa se face ca o parte din noi ne regasim adesea aici, ca intr-un club de dimineata al fetelor, al carui presedinte autoproclamat sunt eu.     Din fericire, Daisy si-a revenit in buna masura dupa noaptea aceea de cosmar, cand cazuse prada paganilor beti, devenind, totodata, mult mai intelegatoare. In chip straniu (desi, avand in vedere situatia in care ne aflam, ce ar mai putea fi straniu?), dupa noaptea „accidentului", s-a imprietenit cu Phemie.”