Cel care mă aşteaptă

Descriere

Roman interzis de doua ori, Cel care ma asteapta a devenit cea mai vanduta carte a tuturor timpurilor in Iran (peste 20 de editii). Povestea romanului Cel care ma asteapta este una emblematica pentru destinul femeilor din Iran.  Evenimentele debuteaza in anul 1979, cu putin timp inainte de revolutia iraniana, si se concentreaza asupra vietii unei femei obligate sa se descurce singura, cu trei copii, intr-un oras dezbinat de conflicte politice si religioase, aflat intr-o permanenta stare de instabilitate si nesiguranta.    La varsta adolescentei, protagonista romanului, Masumeh, se indragosteste de un tanar, in drumul ei spre scoala. Desi relatia lor este inocenta cei doi abia daca indraznesc sa schimbe cateva priviri, iubirea ii este descoperita, iar ea ajunge sa fie maritata cu forta. Din fericire, se nimereste sa aiba un sot care ii permite sa-si continue studiile si care, spre deosebire de barbatii din propria ei familie, nu incearca sa-i controleze viata pas cu pas. Treptat, Masumeh descopera ca sotul ei are cu totul alte preocupari decat familia si ca idealurile si obiectivele sale politice ii pun viata in pericol, fortand-o sa traiasca intr-o continua stare de ingrijorare si neliniste. Fragment din cartea "Cel care ma asteapta"  Parinoush Saniee "Sotia lui Abbass era din Teheran si, chiar daca purta chador-ul in timpul vizitelor la Qum, toti stiau ca, la oras, nu purta o imbracaminte „corespunzatoare", ca sa nu mai vorbim de fiicele lor, care nici macar nu stiau ce inseamna asta si se duceau la scoala fara val.  La moartea bunicii, casa in care isi petrecuse copilaria tatal meu a fost vanduta si fiecare a primit partea lui de mostenire. Atunci, unchiul Abbass a staruit pe langa el sa ne mutam la Teheran: „Frate, aici nu mai e de trait... sa punem laolalta partile noastre de mostenire, sa deschidem un magazin, sa muncim impreuna — eu insumi ma voi ingriji sa-ti inchiriez o casa aproape de noi —, astfel incat sa va puteti face o viata mai buna, fiindca, sa vorbim limpede, banii adevarati se fac numai la Teheran".  La inceput, fratele meu mai mare, Mahmud, s-a opus, spunand ca la Teheran se abandona calea cea dreapta si se pierdea credinta. Pe fratele meu Ahmad, in schimb, l-a entuziasmat ideea de a deveni cineva in marele oras. Mama — careia ii spuneam Khanum Jun, „doamna mama" — era la randul ei preocupata pentru noi, fetele: „La Teheran nu vor putea sa gaseasca un sot destoinic, nimeni nu ne cunoaste, tot ce avem si toate persoanele pe care le cunoastem sunt aici. Masumeh a terminat gimnaziul si e timpul sa se casatoreasca. Fati trebuie sa inceapa scoala si numai Dumnezeu stie ce-o sa se aleaga de capul ei daca invata la Teheran... toti spun ca atunci cand o fata creste la Teheran, sfanseste rau!". Pana si fratele meu Ali, care era in clasa a treia, a vrut sa-si spuna parerea si a declarat ca va avea el grija s-o tina sub control pe sora mea Fati. Apoi, ca sa-si demonstreze imediat autoritatea, i-a tras un sut, desi fata se juca linistita pe podea. Ea a scos un tipat, dar nimeni nu s-a preocupat in afara de mine, care am luat-o in brate ca sa o consolez si am izbucnit spunand ca era o nebunie sa crezi ca toate fetele din Teheran s-ar comporta rau doar pentru ca traiau acolo."