Tatal celuilalt copil (editie de buzunar)

Descriere

Parinoush Saniee este autoarea bestsellerului Cel care ma asteapta, roman interzis de doua ori, cea mai vinduta carte a tuturor timpurilor in Iran. Aniversarea a douazeci de ani ii ofera lui Shahab prilejul sa-si revada copilaria, o perioada marcata de conflictele provocate in familie de refuzul lui de a vorbi si de relatia tensionata cu parintele sau. Povestea romanului Tatal celuilalt copil contureaza, prin ochii a doua personaje, viata unei familii iraniene tipice din clasa de mijloc, in care fiecare sufera, intr-un fel sau altul, sub povara rolului pe care i-l impune traditia. Tatal lui Shahab, Naser, este convins ca datoria sa fata de familie se limiteaza la a-i asigura confortul material, ignorind nevoile afective ale sotiei si copiilor. Maryam, mama lui Shahab, este nevoita sa isi sacrifice viata profesionala pentru a se ocupa de casa si de cei trei copii, iar sentimentele de neimplinire care o macina ii umbresc viata de familie. In momentul in care mutenia lui Shahab este interpretata de adultii din jur drept simptom al deficientelor mintale, neajunsurile existente intre membrii familiei se acutizeaza tot mai mult. Shahab isi pierde treptat increderea in sine, ajungind la concluzia ca a esuat in datoria filiala si ca nu este, de fapt, copilul tatalui sau. Traducere din limba persana de Cristina Ciovarnache Fragment din roman: "Cat de tare ma infuria mama... „Tatal tau" in sus, „tatal tau" in jos.  — Ce prostuta e mama! spunea Asi. El nu e tatal nostru, e tatal lui Arash. Mama stie sa vorbeasca si intelege mereu ce vrem, cum de nu pricepe ceva atat de simplu? Ea chiar nu stie ca toti copiii buni, sanatosi, frumosi si destepti sunt ai tatilor, pe cand copiii prosti, urati, bolnavi si muti sunt ai mamelor? Daca ar fi doar un pic mai atenta si ar asculta ce spune tatal lui Arash, si-ar da seama... Dar ea e mereu cu gandul in alta parte. E mahnita din cauza noastra, dar nu baga de seama ca tatal lui Arash il striga „fiul meu" si se mandreste la toata lumea cu baiatul lui. Cand se uita la el, zambeste, nu mai poate de drag. La noi nu-i place deloc sa se uite. Nu-i place nici sa ne arate altora. Spune mereu „Nevasta, vino si ia-ti copilul de aici!". Adica „Asta e copilul tau, nu al meu". Cum de nu pricepe mama toate astea? Noua oricum nu ne pasa. Pentru noi, mama e de-ajuns.  Nu stiu prea bine cand si unde s-a rupt legatura mea cu tatal. Cea mai veche amintire e din ziua cand au adus-o pe Shadi acasa. El a luat-o fericit in brate. Ii straluceau ochii. Pe vremea aceea eram obisnuit sa ii sar in intampinare ori de cate ori se intorcea acasa. Ma duceam la usa si-mi ridicam mainile ca sa ma ia in brate. Cand eram la pieptul lui - locul cel mai inalt si mai frumos de unde se putea privi lumea - imi spunea sa-l sarut, iar eu il ascultam cu bucurie. Pe atunci tatal inca spera ca eu o sa vorbesc si nu stia ca sunt inapoiat. Dar in acea zi nu m-a mai luat in brate, oricat am ridicat mainile si m-am invartit in jurul lui. Nici macar nu m-a vazut. In cele din urma a pus-o pe Shadi pe pat, cu un sarut. Am vrut sa fac si eu la fel, doar-doar se va uita si la mine. Dar m-a dat la o parte, iar eu am ramas deznadajduit langa. el. Shadi a inceput sa planga si tatal a sarit imediat de la locul lui, strigand-o pe mama. In toata agitatia, chiar m-a calcat pe picior cu picioarele lui mari. M-a strapuns o durere grozava si am tipat, dar el plecase deja sa aduca sticla de lapte pentru Shadi. Cand s-a intors, doar m-a privit scurt si m-a intrebat:  Ce-ai patit, de ce tipi fara rost? Nici macar nu observase ca m-a calcat. A doua zi, mama s-a mirat:  — De ce i s-a invinetit copilului piciorul?  — De unde sa stiu eu? a raspuns tatal, care isi luase liber cateva zile ca s-o ajute pe mama. S-o fi lovit de ceva. Indiferenta lui din zilele acelea grele mi-a dat de inteles ca nu mai am un loc in inima lui. Nu m-am mai invartit pe langa el, mai ales ca mi-era teama sa nu ma calce din nou. S-a mai intamplat de cateva ori sa vina acasa si sa uite sa ma ia in brate, fara sa-mi vada mainile intinse rugator. M-am asezat langa oglinda mare de pe usa dulapului si m-am uitat la mine asa cum eram, slab si pipernicit. Am hotarat atunci sa nu ma mai bucur niciodata de venirea lui, sa nu-i mai ies in intampinare si sa nu-l mai sarut.  Cu cat intarziam eu sa vorbesc, tatal se indeparta mai mult de mine, ca si cum l-as fi jignit in mandria si barbatia lui si i-as fi pus sub semnul intrebarii parerea ca e un om desavarsit. Se uita nedumerit la mine si nu intelegea de ce ii daduse Dumnezeu un asemenea copil. Nu mai vorbea cu mine. Probabil, in logica lui, un om intreg la minte n-are de ce vorbi cu cineva care nu poate sa-i raspunda.  Nu vreau sa spun ca facea toate astea intentionat, dar in adancul lui era ranit si rusinat de existenta mea; si eu, asa mic cum eram, simteam foarte limpede totul.  Imi aduc foarte bine aminte prima data cand m-au dus la un medic specialist pentru ca nu vorbeam. Am ajuns intr-o incapere intunecata, unde toate erau maro. Pe perete atarna un desen care-mi dadea fiori, semana cu un fluture pictat de un idiot. Shadi avea un an si jumatate si deja spunea o sumedenie de lucruri. Fiecare cuvant copilaresc al ei era pentru mine ca o palma zdravana.. Ori de cate ori spunea cate ceva, cei din jur se uitau stramb la mine si ma intrebau:  — Tu de ce nu vorbesti? Ea e mult mai mica decat tine si vorbeste.  Treptat, simplul gand de a vorbi ajunsese sa nu-mi mai dea pace. Ori de cate ori trebuia sa rostesc ceva, inima incepea sa-mi bata nebuneste. Urechile incepeau sa-mi tiuie si cuvintele celor din jur deveneau sterse si de neinteles. "