Drumurile catre Sata. 3.000 de kilometri pe jos prin Japonia

Descriere

In anii 1980, cind era deja stabilit in Japonia de mai bine de un deceniu, Alan Booth a facut o lunga drumetie: a pornit din extremitatea nordica a tarii, capul Soya din insula Hokkaido, si a ajuns in cel mai sudic punct al ei, capul Sata din insula Kyushu. A strabatut trei insule, pe o distanta de aproximativ 3.300 de kilometri. O calatorie spectaculoasa, in cea mai mare parte pe drumuri de tara, in care Booth a descoperit locuri, obiceiuri si personaje pitoresti, de la hangii pina la calugari budisti, de la pescari, profesori sau politisti pina la luptatori profesionisti, betivi si femei de moravuri usoare. In paginile sale, adesea pline de umor, descoperim multiplele fatete ale unei tari care si astazi continua sa fie prea putin explorata si prea putin cunoscuta.   „Un minunat tablou al Japoniei, pe care rareori il putem zari dincolo de imaginea publica a acestei tari.” (The Washington Post Book World) „Booth intelege foarte bine viata japonezilor de rind. Observatiile sale sunt de multe ori extraordinare.” (The New York Times Book Review)   Din cuprins: Insula salbatica • Moarte in nord • Lumini de vara, umbre de vara • Buddha si Podul Plutitor al Cerului • Ochiul Zeului Tunetului • O mie de cocori, o mie de sori • Peisaje de pe Luna Traducere de Ciprian Siulea fragment din carte: "Vantul ma impingea pe lunga strada principala a oraselului Karikawa, invartind lampioanele galbene de hartie care atarnau aproape la toate portile caselor. Boccelute cu iarba de pampas si trifoi japonez legate de stalpii portilor, deasupra lampioanelor, falfaiau intr-o parte si-n alta, vibrand si paraind, iar in fata micului supermarket un barbat instala o toba taiko. Era prima seara a Dansului Mortilor. Femeia de la ryokan mi-a adus o prajitura din faina de orez, pe care era intinsa niste pasta de fasole verde si mov. Dupa ce s-a lasat intunericul, am plecat de la ryokan si am tropait pe strazile pustii cu niste geta care imi juleau pielea de pe calcaie. Lampioanele zbarnaitoare erau toate aprinse si iarba de pampas se freca de stalpii portilor, in intuneric. Nu era nimeni pe strazi, iar faptul ca nu era nici o lumina in afara de felinarele palide si tremuratoare dadea un aer sinistru fosnetului frunzelor si clampanitului sec al sabotilor mei. Dupa un sfert de ora am gasit parcarea cu pietris unde urma sa aiba loc dansul, cu turnul ei scund de lemn si sirurile de lumini roz care se zbateau nebuneste. Majoritatea dansurilor de Bon din orasele mici au loc pe terenurile de sport de la scoli sau in spatiile din fata cladirilor publice. Aici, ca de obicei, in mijlocul spatiului rezervat pentru dans fusese instalat un turnulet de care erau atarnate panze festive albe si rosii ce se rasuceau si fluturau in vantul nordic. In turn este sursa muzicii, live sau inregistrata, iar cele doua taiko mici legate de balustrada in partea de sus a acestuia erau cam cat niste capace de oala. Cativa copii urcau si coborau incontinuu scara turnului si bateau pe rand in taiko, dar sunetul produs de ei nu se auzea deloc din cauza ca la boxe urla ingrozitor "Jingle Bell Rock" al celor de la The Ventures. Am ocolit capatul parcarii, scrasnind pe pietris, clatinandu-ma pe geta si cautand un stand cu bere. Adolescentii se invarteau pe loc, in siruri ordonate, in timp ce parintii lor imbracati in chimonouri le faceau din ochi aprobator. Doua eleve de scoala primara executau un numar complicat de coregrafie rotindu-si soldurile, cu fetele ingropate in vata de zahar (exista un stand de vata de zahar, dar care nu vindea si bere). La 8, tocmai cand ma hotarasem sa plec in cautarea unei sarbatori cu mai multe lichide, muzica rock s-a oprit. Adolescentii si parintii lor in chimonouri s-au asezat in doua cercuri concentrice in jurul turnului, un ac ca de zece tone a izbit santul unui disc, boxele au parait si primele acorduri din Dewa Sanzan Ondo au rasunat cam cu 50 de foni mai tare decat The Ventures, deschizand pentru micul oras Karikawa cochetarea anuala cu fantomele. "