Istoria romanţată a unui safari

Descriere

• Roman distins cu Premiul revistei Convorbiri literare (2009) O tinara europeana si un musulman sunnit din Magreb se indragostesc fulgerator si compun o intensa, dar scurta poveste de dragoste, pe fundalul saturat de culori si miresme al unei lumi stravechi aflate in plina transformare. Darrielle si Mehria se cauta unul pe celalalt, dar fiecare greseste directia de mers. Barbatul traieste in utopia unei lumi cuprinse de agitatie si dominate de tehnologie si de progres, pe cind femeia are nostalgia oazelor cu palmieri, in care timpul pare ca sta pe loc. Departe de a fi o idila, romanul, cu accente ironice si parodice, este vizual ca un film si incitant ca orice poveste de viata spusa cu naturalete, dar si cu ardoarea indragostitului.   Romanul poate fi considerat o replica feminina si postmoderna a lui Maitreyi si este foarte probabil ca va deveni, pentru multa vreme, asemenea romanului lui Mircea Eliade, un bestseller. Ca si in Maitreyi, exotismul este resorbit integral in poveste, ni se infatiseaza doar ca o fosforescenta a ei, se confunda cu misterul insusi al dragostei. Descrierea stilului de viata propriu societatii tunisiene, a spatiului mediteraneean, a intinderii desertului se realizeaza firesc, fara acea emfaza turistica pe care o detectam la alti autori.- Alex. Stefanescu Fragment din roman: "Isi amintea cerul stand deasupra Mediteranei ca o pojghita de opal. Scheletele albe ale micilor vase de pescuit si vocile aspre ale celor care coseau navoadele. Daca strangea pleoapele era iarasi acolo: in lumina lichefiata, cu sclipiri reci, care se faceau cenusii cand soarele se tragea in nori. Printre casele andaluze, cu terase albastre. Printre cardurile de pescarusi. Stia zgomotele, mirosul de apa, s-ar fi dus cu ochii inchisi pe oricare dintre potecile care scurtau drumul intre esplanada si golf. Doar povestile lor ramaneau inchise: ale lui Okbi, ale lui Hassan, ale celorlalti, pe care ii intalnise doar ca pe pasagerii dintr-o calatorie. In numai trei ani, Okbi devenise bogat, poate mai bogat ca Mehria. Nu vorbea despre bani. Era armator la Neuchatel si se casatorise in Elvetia cu o femeie nascuta la Zurich. Isi repudiase originile. Spunea uneori ca e libanez, alteori din Egipt, ca si cum bancnotele pe care le indesa zi de zi in buzunarele pantalonilor ar fi dus cu ele ceva din golf. Il cunoscuse la Fleur du Reve, cand ea comanda mimoze si irisi galbeni pentru ziua Sousse Annei. El se-nvartea in mijlocul florariei in care erau doar ei doi si baiatul care vindea. Incepuse sa ploua, era sigur o ploale scurta, ploile nu durau aici. I se adresase intr-o engleza fluenta, intreband daca gladiolele ar merge cu irisii din care comandase si ea. „Pentru cine sunt florile?" E1 o privise peste ramele ochelarilor: „Pentru mama. E o femeie de optzeci de ani". „Felicitari ca a ajuns la asa o varsta", ii spuse. „Judecand dupa varsta ei si eu sunt destul de batran sau, in orice caz, cam in varsta pentru o studenta ca dumneata." „Nu cred ca imi caut un partener, imi pare rau, domnule." Ii raspunsese automat in franceza, asa cum vorbea in golf. Okbi amutise. De obicei, femeile nu ii ripostau. Cine era ea? Ii vazuse masina prin vitrinele magazinului. Avea numar magrebian, iar ea nu parea o turista. Risca din nou, dar cu glasul ceva mai moale: „Daca nu vrei un partener, atunci ce urmaresti?". „Ai putea, cel mult, sa imi dai de lucru", raspunse. „Aaa... pai spune asa, desi... ai nevoie? Nu cred. Insa stii ceva? Te pricepi la oameni. Ciudat! intr-o lume araba, tu ma mirosi c-as putea sa te angajez. Nu mi-e teama sa-ti recunosc: multa vreme, femei ca tine ma luau drept chelner in restaurant. Bine, asta acum trei ani, dar oricum... Esti de mult aici?" „De un an." Toata lumea o-ntreba asta. Deja anul trecuse. Le parea putin sau prea mult? Mehria era un arab bogat. Pe acest barbat, care se recomandase Okbi si care purta ochelari de aur cu lentile de sticla simpla, il considera doar un venetic. "