Un altfel de jurnal

Descriere

    „In genere, traiesc dupa principiul (sanatos, in fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O traiesc, voit, ca pe o zi oarecare.     Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici si infinitezimale, si de goluri de timp absorbante, amestecate esential haotic si la care trebuie adaugate marile, mijlociile, micile false eternitati ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmica, incomprehensibila explozie.     Imi dau seama ca pentru a trai ai nevoie de energia inconstienta de a astepta ceva, oricat de nedefinit. Cand viitorul inceteaza sa existe propriu-zis (de fapt, el nu exista niciodata, fiind doar presupus), trebuie sa reusesti sa-ti creezi microasteptari. Microasteptari cu aparente vag plauzibile, complet ireale.     E greu, din ce in ce mai greu, din ce in ce mai singuratec, din ce in ce mai apasator.“ (Matei CALINESCU)       Fragment din jurnal:       „15 noiembrie 2008     De ce oare, in tinerete, n-am avut un plan de viata mai coerent, o tinta mai transcendenta, o dorinta de a ma construi treptat, incapatanat, dincolo de imprejurarile in care ma gaseam si-n care ma simteam, alaturi de multi altii, ca un prizonier intr-o absurda inchisoare cu ziduri groase de timp, de ura, de spaima? Traiam si pe atunci „de pe o zi pe alta", dar nu in sens metafizic ca acum, nu in urma unei decizii, ci tocmai din imposibilitatea de a decide (sau din incapacitatea de a decide?). Alaturi de prietenii mei apropiati din liceu si apoi din facultate credeam, eram pe deplin convins ca vom muri tineri. Miron Chiraleu chiar a murit tanar, a izbutit sa se sinucida in groaznica inchisoare de la Aiud, amenintat ca va fi eliberat numai daca accepta sa devina delator. Sinuciderii morale el i-a preferat-o pe cea reala, eroica in circumstantele date — cu atai mai mult cu cat eroismul ei era menit sa ramana obscur. Ideaa mortii timpurii avea pentru noi sensul eliberarii — fie si prin neant. Fumatul tigara de la tigara, betiile, „boema, imunda boema" care „ucide, si nu numai la figurat" (cum spunea Pasadia) le practicam si pentru ca scurtau viata. Le practica pana la uitarea de sine si singurul dintre noi care avea certitudinea absoluta a vocatiei sale, dublata de o ambitie pe masura: Nichita Stanescu. El avea fara indoiala o tinta transcendenta, dar asta nu-l impiedica sa duca o viata haotica si sa faca, in timp, concesii politice si morale (minore, la o privire retrospectiva), resimtite tot mai dureros de partea sa angelica. Aceasta parte angelica sunt sigur ca si-a pastrat-o pana la sfarsit. Cealalta parte, nu impura, ci doar slaba, a dus — intre altele, prin relatiile lui prietenesti cu personaje dubioase ale vietii literare, care-l antrenau in chefuri fara sfarsit — la decaderea lui fizica.”