Un fel de jurnal (1973-1981)

Descriere

 „Inca o data imi dau seama ca ramanerea mea aici m-a ferit de-o aproape certa sinucidere intelectuala si psihologica, daca nu chiar fizica. Dar, «ramanand», n-am optat pentru un alt fel de sinucidere?“ (Matei CALINESCU)   „Un fel de jurnal acopera rastimpul unei adanci prefaceri sufletesti: perioada adoptarii exilului si cea a adaptarii la el. Matei care intra in acest jurnal este diferit de Matei care iese. Nu doar cetatenia americana, stabilitatea profesionala si crescanda recunoastere academica ii separa pe cei doi Matei. Modificarea e mai adanca si, din acest motiv, ea poate furniza perceptiei noastre amortite de conformism un foarte fin instrument de evaluare a lumilor pe care cele doua voci (identitati) le articuleaza si din care se hranesc. Cele doua identitati, adauga autorul jurnalului, sunt separate si de spatiu, si de istorie, si de cronologie: prima este cea pe care o ignora americanii, a doua este cea pe care o ignora romanii. Iar intre ele sta «neclintita limba» a exilului, care pentru Matei Calinescu a fost jupuire de viu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI) Fragment din carte: "2 februarie 1977 Ieri zi activa, mers pe jos peste o ora prin ger, la universitate si inapoi, iar seara la cinematograful Von Lee (Mahler-ul lui Ken Russell), astfel ca nu ma asteptam la insomnia de asta-noapte. M-am trezit pe la 3 si jumatate si-am readormit, pentru o ora, pe la 8 dimineata. In timpul insomniei ma supun la o sesiune de autotortura, creez un spectacol interior al carui regizor e angoasa pierderii memoriei. Regizorul cheama in scena, sub lumina intensa a reflectoarelor, cate-o figura pitita in cine stie ce colt indepartat si obscur al memoriei si-mi porunceste, amenintator: numele! Si-atunci, cu toate energiile de care mai dispun, ametit de oboseala cum sunt, incep sa caut numele pierdut. O clipa, cred ca l-am gasit, dar nu, nu e el. Si chiar daca-l gasesc, n-am timp sa ma simt satisfacut, alta fata apare pe scena, al carei nume e si mai greu de ghicit. Recunosteam imediat acele chipuri care apareau brusc, unele imi erau chiar foarte familiare, dar mi-era de multe ori mai greu sa le atasez un nume, numele, succesiunea de sunete magice care le putea scoate din anonimatul enigmatic, tacut, agresiv, in care pluteau. Logica interna a acestei „drame": daca-ti amintesti chipul, trebuie, esti dator sa-ti amintesti si numele. Pierderea numelui, inceputul unui cosmar treaz, un pas ireversibil spre moarte. Pana la urma, in ciuda dificultatilor care apareau, se dizolvau, cresteau am izbutit sa fac fata incercarilor la care eram supus. Chipurile, mi-am dat dupa aceea seama, erau mai toate ale unor rude indepartate sau cunostinte din Romania. Sfasierile exilului, rani care peste zi par inchise, dar care, noaptea, se redeschid pe neasteptate si sangereaza in vise ori insomnii. Citesc in Nietzsche, Genealogia moralei, pe care-o folosesc pentru cursul „Cultural Backgrounds of Modern Literature": ,...poate ca in intreaga preistorie a omului nimic nu este mai cumplit si mai nelinistitor decat mnemotehnica sa. «Se inseamna ceva cu fierul inrosit pentru a ramane in memorie, numai ceea ce nu inceteaza sa doara ramane in memorie» — asa suna una din legile principale ale celei mai vechi psihologii de pe pamant (din pacate si cea care a dainuit cel mai mult). [...] Intotdeauna a fost nevoie de sange, martiri si jertfe, atunci cand omul a crezut de cuviinta sa-si cladeasca o memorie; [...] toate acestea isi au obarsia in acel instinct care intrevedea auxiliarul cel mai puternic al mnemotehnicii"."