Jargonul autenticității , Theodor W. Adorno


Jargonul autenticității, textul lui Adorno din 1964, este citit de regulă ca un eseu polemic nimicitor la adresa filosofiei lui Heidegger. El este desigur și asta, dar critica lui Heidegger pe care o întreprinde Adorno aici - și apoi deopotrivă în Dialectica negativă, lucrarea mai amplă publicată câțiva ani mai târziu, din care Jargonul trebuia inițial să facă parte - își are totodată locul și în istoricul confruntărilor sale critice cu fenomenologia în genere, ce-i străbate întreaga operă, de la primele încercări filosofice.   „Dacă originalul și traducerea se deosebesc în genere prin situația lor lingvistică specifică, e limpede totuși că acest moment devine cu adevărat și în chip eminent problematic tocmai în cazul acelor texte care nu sunt doar îmbibate tacit de o anume situație lingvistică, ci au totodată în mod explicit drept temă chiar acea situație lingvistică a lor. Un asemenea text este, în mod vădit, și  Jargonul autenticității, în măsura în care el încearcă în fapt să localizeze din punct de vedere istoric terminologia filosofică aparent idiomatică a lui Heidegger în contextul unui uz lingvistic contemporan mai vast, pe care el îl desemnează dintru început prin sintagma parodică de „jargon al autenticității”. Acest lucru implică de la bun început o caracterizare minuțioasă a situației lingvistice din Germania primelor decenii de după război: „În Germania se vorbește și, mai mult chiar, se scrie azi un jargon al autenticității, semn distinctiv al elecțiunii sociale, prețios și colocvial totodată: sublimbaj drapat ca supralimbă. El e răspândit pretutindeni: în filosofia și teologia practicată nu doar la academiile evanghelice, în pedagogie, în școlile populare și în asociațiile studențești, ori în retorica emfatică a deputaților și a delegaților din economie și administrație.” Christian Ferencz-Flatz
Noua

Carti pe aceeasi tema