Ministerul Public - istorie si perspective

Descriere

    Prin realizarea lucrarii „Ministerul Public – istorie si perspective”, autorii aduc in atentia cititorilor o analiza succinta a evolutiei Ministerului Public in regimul totalitar, sub rigorile dictatoriale ale constitutiilor din 1948, 1952 si 1965, pentru ca apoi sa sublinieze prefacerea si afirmarea acestei institutii sub auspiciile reconstructiei democratice a Romaniei.     Se poate remarca, de asemenea, abordarea documentata a originilor istorice ale organizarii judiciare in spatiul romanesc, in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Mai cu seama pe fondul Regulamentelor Organice, se poate observa cristalizarea celor dintai forme institutionale cu rol judiciar.     Autori: Irinel Paun, Simona Frolu, Gheorghe Cosneanu, Gheorghe Bocsan, Valeriu Petrovici, Sima Constantin     Editie coordonata de: Ovidiu Predescu, Dutu Mircea, Augustin Lazar     Fragment din volumul "Ministerul public. Istorie si perspective" de Augustin Lazar, Mircea Dutu, Ovidiu Predescu:     “Capitolul II. Intemeierea Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie     Aparitia institutiei Ministerului Public in sens modern este strans legata de cea a instantei supreme sub formula Inaltei Curti de Casatie si Justitie, conceputa ca un element principal al constituirii statului unitar roman modern, de tip european. Astfel, amplul proces de creare la gurile Dunarii a unui stat puternic, capabil sa participe la realizarea echilibrului european in aceasta zona geografica de importanta strategica majora, a presupus unirea celor doua principate, Moldova si Tara Romaneasca, si organizarea unui sistem politico-statal de tip european, cu institutii politice, judiciare si o legislatie de aceeasi natura, dupa modelul tarilor vest-europene, promotoare ale proiectului. Daca acesta a dobandit valoare de obiectiv al noului echilibru european prin Tratatul de la Paris din 1856, configurarea lui avea sa se realizeze prin Conventia de la Paris din 7/19 august 1858, care a trasat liniile ferme de transformare a celor doua tari romanesti, lucru ce avea sa se infaptuiasca in cei 7 ani de domnie a lui Alexandru I. Cuza (1859-1866) si in perioada imediat urmatoare acesteia.     I. Stabilirea cadrului juridic general. Cele 50 de articole ale documentului consacrau juridic bazele statului roman modern, jucand rolul de „proiect constitutional", e adevarat, elaborat in cadrul unei conferinte internationale si adoptat de marile puteri ale timpului.     Desi stipula o unire imperfecta, in sensul constituirii unei confederatii intre cele doua principate, conventia prevedea si trei autoritati comune ale acestora: Comisia Centrala, ca for de unificare legislativa si de initiere a legilor comune; o armata comuna prin unificarea militiilor din cele doua tari si, in sfarsit, o singura Curte de Casatie si Justitie, pentru aplicarea unitara a legilor la intregul teritoriu al Principatelor Unite. Totusi, asa cum remarca juristul-istoric Andrei Radulescu, Curtea de Casatie era sortita sa ramana (se pare chiar dupa conceptia alcatuitorilor conventiei!) elementul cel mai puternic de unire intre cele doua tari: schimbarile in compunerea ei urmau sa fie mult mai rare, iar continuitatea ca intanta judecatoreasca si rolul politic ce-l putea avea uneori, precum stabilirea unui mod uniform de judecata, actionau in acest sens."