Doi

Descriere

Se poate marturisi tot intr-un cuplu? Si cand un adevar ascuns devine doar o mare minciuna? Cat de mult ne putem preface ca totul este bine din dorinta absurda de a ramane intr-un fals confort? Cat de mult putem pretinde ca suntem altcineva decat suntem de fapt? Si cum facem fata adevarului?
Intrebari dificile la care Adriana si Dan nu pot raspunde atat timp cat sunt impreuna, dar la care ne raspund, fiecare dintre ei, separat. Dupa cinci ani de casnicie aparent linistita, Dan dispare brusc. Sa i se fi intamplat ceva? Sa fi fost rapit? Sa fi plecat? Si daca da, de ce? Asidua lui cautare o face pe Adriana sa se descopere, in primul rand, pe sine, iar explicatiile - sosite tarziu - sunt cu atat mai dureroase cu cat sunt mai neasteptate.
Structurat sub forma a doua marturisiri, a lui si a ei, romanul ne dezvaluie extrem de alert franturi de prezent, combinate iscusit cu motivatii din trecut. Trecut si prezent sunt una in ambele confesiuni - a lui si a ei. Este incredibil cat de diferit pot vedea doi oameni aceeasi viata avuta impreuna, atunci cand din ea lipseste sinceritatea totala.
Fragment din romanul "Doi" de Tony Mott:   "Ajung acasa abia pe seara. Cred ca e opt deja, i-am lasat pe Dobresti sa culce copiii. Cat sunt de fericiti! Sau cat de fericiti ar trebui sa realizeze ca sunt! Felicia I-a cunoscut pe Bogdan in facultate si de atunci sunt impreuna. Cum e sa fii fericit? Eu ce as putea sa raspund la intrebarea asta? Mi-e teama ca nu stiu, ca nu cred ca am fost vreodata, ca mi-a lipsit mereu cate ceva. Mai mult, mai bun. Dupa ce l-am cunoscut pe Dan, am crezut, pentru un timp, ca sunt fericita. Da, a fost o perioada foarte frumoasa, cat a tinut? Cat de atent era la inceput, cat de galant! Prostii, galant a ramas mereu. Tot timpul m-au invidiat toate cunostintele mele pentru faptul ca nu a intrat niciodata pe usa inaintea mea, ca parea genul care nu se enerveaza niciodata si care nu ridica glasul. Pentru ca nu ar fi politicos. Doamne, cat de gretos de perfect poate parea un individ vazut din afara!
Dar l-am iubit, ce prostie, nu l-am iubit, il iubesc inca. Oare? Ma doare. Sufar cand nu vrea sa vorbim despre copii. Nu vrea niciodata. Ii plac copiii si ei il plac pe el. Alexandru este innebunit dupa el, il lasa sa-l calareasca, umbla prin casa amandoi imbracati ca indienii, dar cand e vorba de noi, de ai nostri, imi spune ca nu este inca pregatit. Ne-am casatorit foarte repede dupa ce ne-am cunoscut. Am senzatia ca i-a parut rau mai tarziu. Toata viata am visat ca voi avea o nunta mare, cu multa lume, plina de fast. Doar prietenii, asa mi-a zis. Si parintii. Evident, doar nu putea sa ii spuna maica-sii sa stea acasa. A fost atat de cocolosit. Ma mir cum de am reusit sa il conving pana la urma sa stam separat. Inteleg faptul ca a crescut numai cu ea, dar, la treizecisicinci de ani cat avea cand ne-am cunoscut, nu mai locuise niciodata in alta parte, pentru ca avusese grija de ea si ea de el. Sigur ca poate fi comod sa nu-ti pese de nimic in casa, sa nu faci decat cumparaturile. Ce greu mi-e si acum sa ma inteleg cu ea, nu, ca de asta nici nu poate fi vorba, dar as putea macar sa o accept. Sigur ca ma enerveaza la culme sa ma intrebe ce mancam, traducerea potrivita fiind ce i-am facut eu de mancare pretiosului ei de fiu. E ciudat ca o intreaga generatie de femei uita cum s-au purtat cu ele soacrele lor si se poarta la fel, daca nu si mai urat, cu nurorile lor. Ce fel de modificare ar trebui sa i se faca la nivel de comportament, astfel incat sa se impace cu faptul ca nu numai ele, doar ele exclusiv, sunt cea mai buna alegere pentru fiul lor si ca nici o alta femeie nu ar fi la fel de buna ca si ele? De ce un complex atat de puternic la mamele de baieti din Romania? Poate si la cele din Italia. Poate peste tot?"