Ultimii martori (Carte pentru toți)

Descriere

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfasietoare. Caci ce poate fi mai cumplit decat copilaria in timp de razboi, mai tragic decat inocenta supusa violentei si anihilarii? Personajele acestei carti, baieti si fete, aveau, in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, intre trei si doisprezece ani, dar ranile capatate atunci le sangereaza pana in ziua de azi. Si totusi, in pofida suferintelor descrise, textul dobandeste o extraordinara forta evocatoare pentru ca reuseste sa reconstituie poezia inerenta varstei copilariei.   Tulburator prin incarcatura sa de adevar si ravasitor sufleteste, Ultimii martori ne schimba perspectiva asupra istoriei, a razboiului, a copilariei si a vietii.   Am cautat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care sa reflecte modul in care urechea mea aude, iar ochii mei vad viata. […] Am incercat mai multe si in final am ales unul in care vocile omenesti vorbesc ele insele. […] Eu nu inregistrez insa pur si simplu istoria seaca a evenimentelor si a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane. - Svetlana Aleksievici, premiul Nobel pentru literatura Fragment din cartea "Ultimii martori" de Svetlana Aleksievici: "Eu si prietena mea ne deciseseram s-o stergem la razboiul din Finlanda, iar baietii pe care ii cunosteam noi, la cel din Spania. Razboiul ni se parea cel mai interesant eveniment din viata. Cea mai mare aventura. Visam la el, eram copiii vremurilor noastre. Buni copii! Prietena mea purta mereu o budionovka veche, am si uitat de unde facuse rost de ea, dar era caciulita ei favorita. Si cum am plecat noi la razboi? Imediat va povestesc... Ea a ramas peste noapte la mine, ei, desigur, intentionat, iar in zori ne-am strecurat amandoua incetisor din casa. Pe varfuri... Pst!... pst!... Am luat cu noi ceva alimente. Dar fratele meu mai mare, se vede treaba, ne urmarise cum tot susoteam in ultimele zile si acum indesam intruna ceva in saci. In curte ne-a ajuns si ne-a adus inapoi. Ne-a ocarat si m-a amenintat ca imi arunca din biblioteca toate cartile de razboi. Toata ziva am plans. Asa eram noi! Si acum era vorba de un razboi adevarat... Peste o saptamana, in Minsk au intrat trupele germane. Pe nemti nu i-am retinut imediat, am retinut dotarile lor. Masini mari, motociclete mari... La noi nu exista asa ceva, nu mai vazusem asa ceva... Oamenii amutisera si intepenisera. Mergeau cu privirile inspaimantate... Pe garduri si pe stalpi aparusera afise si manifeste straine. Ordine straina. Se instalase o „noua ordine". Dupa un timp, s-au deschis din nou scolile. Mama a spus ca razboiul e una, scoalai alta; oricum ar fi fost, trebuia sa invat. La prima ora, profa de geografie, cea care ne predase si inainte de razboi, a inceput sa vorbeasca impotriva puterii sovietice. impotriva lui Lenin. Mi-am spus: N-o sa invat intr-o asemenea scoala.. Nuuuu.... Nu vreau! M-am dus acasa si am sarutat toate portretele din manual... Toate portretele iubite..."