Ce am făcut

Descriere

Jean d’Ormesson (1925–2017) este una dintre marile figuri ale literaturii fran­ceze contemporane. Romancier, eseist si filozof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, gratie seninatatii sale indelung hranite cultural. Nascut la Paris, intr-o familie aristocratica, in care vederile de dreapta si de stanga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir Francois de Paule Le Fevre d’Ormesson a studiat filozofia la Ecole normale superieure. Intre 1974 si 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. In 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluand fotoliul lui Jules Romains, dupa ce obtinuse, in 1971, marele premiu pentru roman al Aca­demiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.   Buna ziua. Buna seara. Tot eu sunt. Sa nu-mi spuneti ca exagerez. Sunt discretia intruchipata, modestia incarcata. Am oroare sa ies in fata. Asadar, ce-am facut? Am iubit apa, lumina, soarele, diminetile de vara, porturile, blandetea inserarilor pe coline si o multime de alte maruntisuri fara insemnatate, cum e acel maslin rotat din golful Fethiye, pe care inca mi-l amintesc, sau scara in albastru si alb, flancata de doua fantani, din satul nu mai stiu cum din Puglia. Nu-mi pare rau ca am venit pe lume, nici ca va trebui sa plec inapoi spre ceva cu totul necunoscut, despre care, slava Domnului, nimeni n-a putut afla o iota. Viata mi s-a parut minunata si convenabil de lunga. Am avut noroc. Multumesc. Am facut greseli si nefacute. Iertare. Sa va ganditi la mine din cand in cand. Iar cand n-o sa mai fiu pe aici, sa salutati lumea in locul meu, fiindca e cea mai grozava masina de varsat lacrimi de sange si de atins fericirea nebuna. […] Singurul lucru clar, in toata povestea asta, este ca firul rosu al numelui D’Ormesson se pierde iute intr-un paienjenis de fire de toate culorile, intr-o padure ingrozitor de deasa de filiatii si de inrudiri, intr-un labirint de ascendente si de descendente, printre care se astern si se intretaie nenumarate bulevarde luminate orbitor, stradute intunecoase, carari pierdute, drumuri care converg, se despart si, uneori, merg paralel, pasaje, intersectii, bretele ocolitoare si subterane. Acesti D’Ormessoni, al caror nume ma laud ca-l port, sunt doar o picatura de apa in oceanul trecutului meu, un pumn de nisip pe o imensa plaja, multa vreme pustie, apoi supraaglomerata, incarcata cu personaje legendare, cu vilegiaturisti anonimi, cu turisti grabiti si cu plimbareti nauci. […] Frontierele se dezintegreaza. Sexele nu mai sunt distincte. Rasele se amesteca pana la a se confunda. Ce spuneati? A, da: dispar valorile, ne-am pierdut reperele. Si nu mai exista anotimpuri. Sunt in declin: natiunea; autoritatea; traditia; cunoasterea impartasita; regulile imuabile; bunul simt, devenit, prin forta ascunsa a lucrurilor, fiindca Pamantul nu e plat, fiindca spatiul e curb, sinonim cu stupiditatea; trecutul; ereditatea; casatoria; ritualurile; ortografia; gramatica; latina si greaca; literatura franceza; semnul punct si virgula; iarna; poate si blondele? Sunt in ascensiune: fizica matematica; biologia; sanatatea; varsta mijlocie; inventiile; jocurile; ironia; deriziunea; nivelurile al doilea, al treilea, al patrulea; complexitatea; transporturile; electronica; textilele; opinia publica; o limba engleza decazuta la cel mai de jos nivel; umanitarismul; universalitatea; vara. […] La masa se respecta cu sfintenie un anume protocol nescris. Chiar si in perioadele de saracie, farfuriile de Sevres sau de la Compagnie des Indes, mostenire de la vreo strabunica ori de la vreun straunchi disparut fara urmasi, erau flancate de argintaria cu insemnele familiei, cata mai scapase din datoriile la carti, din faliment sau din alte aventuri bizare. O regula fundamentala, a carei origine nimeni n-o cunostea, dar nimeni n-ar fi indraznit s-o incalce, spunea ca argintaria asta – furculite, cutite, linguri nenumarate si cu intrebuin­tari precise, pe care trebuia sa le cunosti – putea sa fie asezata pe masa sau pe farfurie, dar niciodata – Doamne fereste! –, jumatate pe masa si jumatate pe farfurie. Daca vreunul dintre noi, in mod exceptional, din stangacie sau din neatentie, si-ar fi lasat furculita in echilibru intre masa si marginea farfuriei, reactia ime­diata ar fi fost: «Jacques!» sau «Jean!» sau «Henry!». Iar vinovatul ar fi impins rapid instrumentul spre mijlocul farfuriei imemoriale din fata lui. Nimeni nu lasa vreodata lingurita in picioare intr-o cana sau intr-un bol. Ea trebuia sa fie asezata langa cana, pe sucupa sau pe farfurioara. – JEAN D’ORMESSON