Ciudată e lumea, până la urmă

Descriere

O splendida si captivanta repovestire a lumii, de la misteriosul big-bang, trecand prin filozofie, prin artele si stiintele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de intrebari. Spumos si personal, atasant si erudit, eseul-poveste-roman scris de Jean d’Ormesson parcurge usor marile carti ale lumii, printre ratacirile si bataliile ideilor, facand sa se roteasca totul in jurul aceleiasi intrebari: Exista Dumnezeu? „«Dumnezeu i-a facut o sora amintirii, scrie Michelangelo. I-a zis speranta.» Am iubit mult trecutul. Dar totdeauna am preferat viitorul. Mi-am petrecut timpul si viata sperand mereu altceva. Sper inca sa gasesc altceva dincolo de lumea aceasta si dincolo de moarte. Dar ce anume?“ […] Nimic nu se invecineaza mai tare cu esecul decat succesul. Intotdeauna m-a uimit exclamatia Terezei de Avila: «Cu cate lacrimi nu se vor plati rugile implinite!» Ca un ecou, Niels Bohr il sfatuia pe Einstein: «Nu-i spune tu lui Dumnezeu ce trebuie sa faca.» […] Dupa ce i-a auzit pe astronomi vorbind despre imensitatea Universului, Cioran s-a intrebat la ce bun sa se mai spele pe dinti. Preceptele din Predica de pe Munte sunt poate valabile si in raport cu istoria: «Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, dar v’o spun Eu voua ca nici Solomon, in toata slava lui, nu s’a imbracat ca unul din ei!» Nu stim daca actiunea are vreun rost. Suntem oricum asediati din toate partile de lume si de istorie. Avem judecati ezitante. Alegeri ambigue. Nu stim tocmai bine ce facem. Si stim cu atat mai putin, pentru ca istoria devine din ce in ce mai complexa si mai globalizata. Punem intruna la cale tot felul de lucruri care ne scapa de sub control, mistere care ne depasesc. […] Viata e foarte vesela. E scurta, dar tine mult. Se mai intampla sa fie si incantatoare. Avem oroare s-o parasim. E deopotriva vale de lacrimi si vale de trandafiri. In hac lacrimarum valle. In hac valle rosarum.  Am ras mult. Ma amuza lumea. Imi plac cuvintele, ironia, imi place sa schiez primavara, iubesc curajul, falezele care coboara spre mare acoperite de maslini si de pini, admiratia, insolenta, carciumioarele din insule, contradictiile existentei. Imi place sa muncesc, ador sa stau degeaba, imi plac viteza si speranta, filmele de Lubitsch si Cukor, Cary Grant, Gene Tierney, Sigourney Weaver si Keira Knightley. Am avut noroc. M-am nascut. Nu ma plang. O sa mor, bineinteles. Pana atunci insa, traiesc.  E plin de imbecili. Si de pisalogi moralizatori, iar printre ei se mai nimeresc uneori si tot felul de egoisti nesarati – eu le spun egoisti tuturor celor care nu se gandesc la mine. Dar mi-au fost dragi multi oameni. Pe unii chiar i-am iubit si a fost tare bine, chiar daca ei nu m-au iubit sau, ma rog, nu cat as fi vrut. N-am plans din pricina vietii. Am fost pur si simplu multumit ca exist. […] Ciudat! Carte recomandata de Lidia Bodea in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti". Fragment: "firul labirintului La trei sute de ani dupa venirea din Orient a ciumei negre, lovind Europa si Asia si omorand aproape o suta de milioane de oameni pe la jumatatea veacului al XIV-lea, flagelul continua sa afecteze multime de orase, si mai ales porturile. La Venetia, unde au pierit, in cateva saptamani din vara lui 1576, mai mult de un sfert din locuitori — printre care si batranul Titian, inmormantat la Frari, intre Adormirea Sfintei Fecioare si Madona Pesaro —, Baldassare Longhena a ridicat in 1630, la sfarsitul epidemiei si intru multumire Sfintei Fecioare, Basilica di Santa Maria della Salute, in spatele cladirii vamii maritime. Ulterior, in 1720, si Marsilia avea sa fie atinsa de ciuma. in 1666, un tanar englez pe nume Isaac Newton, proaspat absolvent cu lauri al universitatii din Cambridge, a cautat sa scape de cumplita boala, care facea ravagii atat la Londra — unde curand avea sa se abata un dezastru si mai mare, patru cincimi din City fiind distruse de un incendiu urias — cat si in majoritatea oraselor, refugiindu-se la mama lui, la tara. Acolo, in casa ei din Lincolnshire, a rasturnat Newton, la 23 de ani, conceptia despre Univers a lui Aristotel, Ptolemeu si a Sfantului Toma de Aquino — un sistem deja serios clatinat de descoperirile lui Copernic si ale lui Galileo Galilei. Izolat de toti si de toate cat timp ciuma Isi facea de cap in jur, i-au fost de ajuns cateva luni ca sa inventeze calculul diferential si cel infinitezimal, sa faca descoperiri fundamentale despre natura luminii descopere principiul gravitatiei universale. La fel cum Heraclit si Parmenide trageau cu ochiul unul la celalalt, cum Aristotel era incadrat de Platon si de Ptolemeu, sau cum Galileo Galilei ii continua pe Copernic tii Kepler, nici Newton nu era singur. Cam in aceeasi vreme, Leibniz, filozof german, adversar si in acelasi timp prieten cu evreul portughez Spinoza, care locuia la Amsterdam, lucra si el la calculul infinitezimal. si olandezul Huygens, matematician si astronom, facea pornind de la idei cu totul diferite cercetari promitatoare asupra naturii luminii. Huygens era convins ca lumina este alcatuita din unde; Newton o considera formata din corpusculi. Vor trebui sa apara Niels Bohr, Louis de Broglie si mecanica ondulatorie ca sa se stabileasca, abia in secolul XX, ca Iumina este compusa din particule ondulatorii. Respectul si faima de care se bucura Newton in ochii contemporanilor si urmasilor vin din faptul ca a propus o lege atotcuprinzatoare inlocuind toate conceptiile asupra lumii de pana la el si dand un chip cu totul nou Universu-lui unde fusesera aruncati oamenii si pe care, printr-un miracol inca neexplicat, ei s-au dovedit capabili sa-l Inteleaga, sa-i patrunda secretele si aproape sa-l creeze din nou. "