O iubire fără sfârșit

Descriere

     Ce se intampla cu noi dupa ce murim? Chris Nielsen nu avea nici cea mai vaga idee pana cand un accident survenit pe neasteptate i-a curmat viata, despartindu-l de preaiubita lui sotie, Ann. Acum Chris trebuie sa descopere natura adevarata a vietii dupa moarte. Sufletul lui calatoreste intr-o dimensiune in care intelege ca emotiile si gandurile sunt creatoare in plan fizic, iar experienta legaturii sufletesti dintre el si sotia lui continua si dincolo de planul material. Intelege ca totul este mental si ca lumea gandurilor, a constiintei, este adevarata realitate care poate fi modelata si transformata in mod constient.     Insa nici Raiul nu este Rai fara sotia lui, Ann, iar cand tragedia ameninta sa distruga pentru totdeauna conexiunea dintre ei, Chris isi risca sufletul ca sa o salveze pe Ann de la o deznadejde vesnica. Experientele prin care trece in drumul sau prin lad ne transmit tuturor un mesaj autentic: in fata iubirii adevarate si a conexiunii sufletesti profunde nu exista obstacole care sa nu poata fi depasite.       Fragment din volum:       „Timpul, cu numeroasele lui incercari, facea din nou parte din viata mea.     Eram in oras si ma plimbam in sus si in jos prin fata unei cladiri, prada nelinistii. Albert era inauntru si incerca sa stabileasca o legatura mentala cu Ann. Ma avertizase nu o data ca, foarte probabil, o sa fiu dezarnagit de rezultat. Nu mai vazuse pe nimeni care sa reuseasca o conexiune mentala cu cineva de pe taramul inferior. Anumiti oameni puteau sa se duca acolo, printre care si el. Dar nu puteau sa gaseasca dinainte pe cineva anume, intrucat comunicarea cu cei de pe taramul inferior era blocata de izolarea in care ei se ferecau de bunavoie.     Numai daca ei cereau ajutor...     Am fost nevoit sa ma prabusesc pe o banca, pentru ca sfarseala — o senzatie de apasare launtrica — revenise si ea. Am inchis ochii si m-am rugat ca Albert sa faca ceva si sa o gaseasca.     Pe Ann a mea.     In momentul in care i-am rostit numele in gand, am avut o viziune care mi-a invadat intreaga constiinta: stateam amandoi in pat, eu cu bratul petrecut pe dupa umerii ei, si ne uitam la televizor.     Iarasi adormise. Mereu adormea cand o luam in brate si se cuibarea cu capul pe pieptul meu. Nu o trezeam niciodata. Nici acum nu am trezit-o. Ca de fiecare data, am ramas nemiscat si am privit-o cum doarme, uitand complet de televizor. Ca de obicei, usor-usor, ochii au inceput sa mi se umple de lacrimi. Ce daca avea fire de par argintiu, ce daca ii aparusera primele riduri, cand dormea avea intotdeauna intiparita pe chip expresia aceea de copil increzator.     Cel putin cand dormea in bratele mele.     Ma tinea strans de mana, asa cum facea adesea, iar degetele ii zvacneau la rastimpuri. Desi ma durea mana de la stransoarea ei, nu faceam nicio miscare. Mai bine sa ma doara mana decat sa o trezesc."