Iubirea adevarata nu are sfarsit - Elena Ionescu Colcigeanni

Descriere

     In romanul de fata, doamna Elena lonescu Colcigeanni aduna, ca lntr-un urias panoptikum, o suma de intamplari neasteptate, pe care eroii si le traiesc cu o anume voluptate, implinindu-se, nu o data, in destine convingatoare. Ceea ce va atrage atentia cititorilor este harul autoarei in a povesti intr-un mod confesiv aceste stari umane, unele exceptionale fiind. Tonul descrierilor au in plus, acel indemn spre purificare si salvare prin puterea iubirii. Constructia piramidara a romanului impresioneaza prin forta evocatoare a faptelor, prin relatiile interumane a unor destine diferite, idei si impliniri ce se deruleaza intr-un ritm aproape cinematografic; aceasta si pentru ca autoarea nu inventa, dar nici nu uita exentialul uman de la care a pornit, notandu-I cu un sentiment al implinirii dorite. Ca prim cititor, constat ca doamna Elena lonescu Colcigeanni, prin amintirile-i - de departe venind pana azi - zideste o scriere convingatoare si atractioasa la lectura. Candva, Apollinaire spunea ca „amintirea-i corn de vanatoare cu dulci plutiri topindu-se in vant!..." ln cazul acestui roman valoros, asezat pe intamplari pilduitoare, amintirea lumineaza inca si ne bucura!
          Fragment:       “In Ploiesti, intreaga familie ii ducea dorul. Nu-l mai vazusera de doi ani, timp in care pasiunea pentru medicina a baiatului ii fura linistea si somnul. Mircea invatase zi si noapte fara intrerupere, studiind si aprofundand toate cursurile, facand experiente in laborator si studiind anatomia si patologia direct pe cadavre, confruntandu-se zilnic eu suferinta, cu boala, cu moartea, facandu-l sa nu mai cunoasca frumusetea lumii, ci doar durerea si uratul din ea.     Purtau corespondenta cu regularitate, iar din cand, in cand, primeau si cate o fotografie, care era purtata din mana in mana, admirata, comentata, stransa la piept si apoi sarutata, dupa care urma sa fie pusa intr-o rama frumoasa de argint si asezata in locul cel mai vizibil al salonului.     Atat parintii, cat si bunicii stiau ca Mircea este un tanar de nadejde, ambitios si perseverent. Mandria si bucuria lor atingeau cote maxime, mai ales cand primeau scrisorile de apreciere din partea conducerii Facultatii de Medicina ale caror cursuri fiul lor le frecventa. Cu totii ii duceau dorul si asteptau cu nerabdare sa se revada in vacanta din vara acelui an.      In lipsa lui Mircea, Violeta incerca sa-si potoleasca dorul de el, petrecand cea mai mare parte din timp in preajma celor doi copii: Brandusa si Andrei. Zilnic, mama facea in asa fel incat sa se achite de toate treburile si obligatiile care o priveau direct, in perioada cat copiii erau la scoala. Dorea cu orice pret sa fie libera odata ce ei soseau acasa, sa-i poata privi in liniste, chiar si atunci cand isi pregateau temele. Si ca sa nu-i scape din priviri, se aseza intr-un fotoliu pus anume in camera lor de studiu, de unde se hranea cu imaginea lor.”