Casa din Strada Sirenelor
Descriere
Dupa succesul obtinut cu romanele Viata lui Kostas Venetis sau Moartea lui Siegfried, Octavian Soviany, considerat unul dintre cei mai importanti scriitori romani contemporani, revine cu un proiect in care misterul si povestirile stranii trimit cititorul intr-un taram al supranaturalului si al unor intamplari aproape mistice, intr-un stil demn de cel al scriitorilor clasici ai literaturii universale. Intr-o seara de Sfantul Andrei, profesorul Faustin invita la o masa imbelsugata in casa sa veche de pe Strada Sirenelor doisprezece cunoscuti. Firi contrastante, indivizi cu preocupari total diferite, acestia incep sa-si depene amintiri inexplicabile din trecutul lor, pornind de la articolul din presa al unuia dintre invitati, care aborda decizia Bisericii Ortodoxe de a refuza inmormantarea crestineasca pentru cei ce aleg sa fie incinerati. Urmeaza o noapte intesata de istorisiri care iti dau fiori, pline de esoterism sau spiritism, la limita dintre mister si horror, vieti anterioare, prezente spectrale, sindromul Lazar si alte intamplari iesite din comun, in care ceva cu toul neasteptat se petrece cu unul dintre personaje, punand sub semnul intrebarii intregul scop al serii, aparent obisnuite.
Casa din Strada Sirenelor este poate romanul cel mai iubit de public al lui Octavian Soviany, reusind sa cucereasca cititorii de orice varsta si atingand intr-un singur volum atatea si atatea genuri: aventura, policier, thriller, soft horror, cu intorsaturi de situatie savuroase si personaje creionate spectaculos, toate imbinate in stilul unuia dintre cei mai buni povestitori ai literaturii romane contemporane.
Am scris Casa din Strada Sirenelor din placerea de a povesti, poate si din pasiunea pentru Dumas. - Octavian Soviany
Fragment din cartea “Casa din Strada Sirenelor” de Octavian Soviany: “Poate ca Faustin ne-ar mai fi povestit multe despre parintele Andreicut, dar Aglaita a revenit tocmai atunci in camera de oaspeti, tragandu-l de mana dupa ea, ca pe un copil, pe omul lui Dumnezeu. - Bine ai venit pentru a doua oara printre noi, parinte Andreicut! - cuvanta gazda noastra. Aglaita o sa-ti aduca un scaun si o sa sezi si sfintia ta la masa cu prietenii mei, sa cinstesti din bucatele noastre. - Si mortul, tata? — facu preotul. Nu v-am spus ca sunt asteptat la un mort? Si mi se pare ca am ratacit adresa... - Sa stam mai intai la masa, parinte, multumindu-l lui Dumnezeu ca avem un acoperis deasupra capului, un foc bun in soba, ceva de pus pe masa si ceva de turnat in pahar. Apoi, dupa ce s-o mai potoli vifornita de afara, Aglaita o sa te conduca unde va fi voia sfintiei tale. - La mort, tata, unde in alta parte? Numai sa nu-mi fi uitat acasa epitrahilui... - Lasa ca merge si fara epitrahil! rase Lazar Savoiu. Intre timp, Aglaita mai aduse un scaun si preotul fu asezat intre Pius Branzeica si Colonel. N-as putea spune ca prezenta lui imi facea o placere deosebita. Cred ca acelasi sentiment il incercau si ceilalti, caci limbile amortisera din senin si in camera de musafiri a profesorului nu se mai auzi pentru o vreme decat respiratia suierata si batranicioasa a parintelui Andreicut. Tacerea a fost sparta de un cor de latraturi violente, care izbucnise undeva in apropiere. - Lupii Sfantului Andrei! - spuse zambind profesorul Pius. - Nici poveste, prietene! Sunt doar cainii din Dealul Spiriii veni replica amfitrionului. - Trebuie sa marturisesc ca, asa materialist cum sunt - vorbi mai departe Pius Branzeica - nu mi-ar face nicio placere, intr-o noapte ca asta, sa trec prin apropierea unui cimitir. - Cimitirele! - suiera dispretuitor Lazar Savoiu. M-am convins pe pielea mea ca toate povestile astea despre cimitire nu sunt decat niste gogomanii, atunci cand nu sunt de-a dreptul niste minciuni sfruntate.
- Cum asa? - intreba cu vocea ei stinsa Maia Cantuniary. - Imi vine sa mor de rusine cand ma gandesc la istoria asta. Desi imi place sa ma consider un om cu capul pe umeri, am trecut si eu intr-un rand printr-o frica ingrozitoare. - Credeam ca domnia ta nu cunosti ce e frica - zise leronim Baiulescu. - Probabil exista in fiecare din noi o frica atavica de supranatural, pe care am mostenit-o de la stramosii nostri: oamenii primitivi conchise profesorul Pius.”
