Micul saturnian. Seria Lelian. Cartea I

Descriere

Micul Saturnian este primul volum din seria Lelian (1/4), un roman biografic apocrif despre viata unuia dintre cei mai provocatori scriitori ai lumii, Paul Verlaine, cu un destin zguduitor, care va ramane adanc incrustat in constiinta cititorului. O noua carte marca Octavian Soviany, unul dintre cei mai apreciati scriitori contemporani, autorul best-seller-urilor Viata lui Kostas Venetis sau Casa din Strada Sirenelor.

Seria Lelian, care va cuprinde patru volume, este o autobiografie apocrifa a marelui scriitor francez Verlaine, in care documentarismul se impleteste cu fictiunea, pe fundalul unei vaste fresce istorica pe al carei parcurs personajele resuscitate din praful arhivelor se misca dezinvolt, plamadite de fantezia autorului. Nu e o poveste cu happy-end, dar e istoria unui destin zguduitor care va ramane adanc incrustat in constiinta cititorului.   Primul volum al seriei, Micul saturnian, relateaza copilaria si adolescenta unei fiinte timide, macinate de complexe, traite sub influenta unei mame bigote si prea iubitoare si a unui tata indiferent, dezamagit de fizicul plapand al baiatului, care il face nepotrivit pentru cariera militara pe care i-o destinase parintele sau. Cartea este romanul vietii de scolar al lui Lelian, vorbeste despre primele sale experiente erotice, homo si heterosexuale, despre primii sai pasi in literatura, despre primele lui contacte cu mediile artistice pariziene, dar si cu prezenta insidioasa a mortii. Este o carte despre zorii unui destin peste care planeaza deja amenintarea crepusculului, o poveste pe care autorul stie sa o depene admirabil, apeland ba la procedeele romanului de factura balzaciana, ba la resursele intertextualitatii, la citat sau la parafraza, la insertii din proza memorialistica a lui Verlaine.

Fragment din “Micul saturnian” de Octavian Soviany:   “Totul a inceput in seara de 4 decembrie. Ajunsesem acasa mai mult mort decat viu, cu mainile si picioarele inghetate, cu inima cat un purice si cu privirile ratacite. N-am putut inghiti nici macar ceasca de ceai fierbinte cu care m-a imbiat mama, am cerut sa fiu dus imediat la culcare si am cazut intr-un somn adanc. Cand m-am trezit, era noapte. Camera mea era luminata doar de razele rosietice ale felinarului cu gaz de pe trotuarul de vizavi. Imi era cumplit de sete, buzele si gatlejul mi se uscasera, iar toate madularele mele parca luasera foc. Abia am gasit putere s-o strig, cu o voce sugrumata, pe mama. Am fost frectionat cu otet, impachetat intr-un cearsaf ud, dar toate eforturile s-au dovedit zadarnice - in loc sa scada, febra imi crestea de la o ora la alta. Apoi au inceput convulsiile. Mama avea sa-mi spuna ca nu mai trecuse niciodata printr-o asemenea spaima. Toti muschii corpului meu fusesera cuprinsi de spasme oribile. Fata mi se schimonosise intr-un rictus inspaimantator, falcile imi intepenisera, ochii imi iesisera din orbite.  Tata si-a tras in graba o pereche de pantaloni si a pornit in cautarea unui medic. Mama a inceput sa se roage. Mi-a marturisit ca in momentele acelea de groaza fusese convinsa ca sunt posedat de un demon. Din fericire, am reusit sa-i supravietuiesc crizei. Am zacut insa multa vreme intr-o stare de semilesin, de-a lungul careia desluseam din cand in cand, confuz, cate un colt al camerei mele, scufia de noapte a mamei sau rochia albastra a lui Marie. Uneori ajungeau pana la mine, dupa ce strabatusera parca niste perdele groase de ceata, crampeie de fraze pe care nu le intelegeam, ca si cum apartineau unei limbi necunoscute. Alteori incepeam din senin sa vorbesc si tineam niste discursuri lungi si incoerente din care mama se straduia in zadar sa priceapa ceva. Adesea eram chinuit de vedenii.  Printre putinele lucruri pe care mi le-am amintit cat de cat limpede dupa aceea a fost si senzatia din timpul bolii ca nu mai aveam trup. Incercam sa-mi pipai pieptul si burta, bratele si picioarele, dar degele mele nimereau numai golul. In schimb capul imi atarna greu, tamplele imi zvacneau si parca simteam varfurile unor ace inrosite in foc imi intepau fundul ochilor. lar cand m-am uitat mai bine in jurul meu, am descoperit ca eram unul dintre capetele de ceara expuse in vitrina peruchierului de langa Porte Saint-Martin. Si ca prin geamul vitrinei ma privea o multime de lume.”