Oamenii fericiti citesc si beau cafea

Descriere

     A plecat din Paris sa se uite pe sine. Dragostea pe care o va intalni va schimba totul.      Povestea lui Diane incepe in mod brutal cu moartea sotului si a fetitei sale, eveniment care o arunca in cea mai cumplita depresie. Totul se opreste in loc, in afara de inima ei, care continua sa bata. Cu incapatanare. Dureros. Zadarnic.      Cand cel mai bun prieten si asociat in mica afacere cu o cafenea literara la Paris, Felix, ii propune o calatorie ca inceput pentru o noua viata, Diane alege sa indeplineasca o mai veche dorinta a fostului ei sot si se refugiaza departe de lume, intr-o mica asezare din Irlanda.      O intalnire neasteptata cu un barbat taciturn o face pe Diane sa vada din nou lumea cu incredere si cu forta regasita.       Fragment din roman:       „Trebuia sa gasesc o metoda ca sa evit sa ma ud de fiecare data cand ieseam sa iau aer. Astazi, eram mai hotarata ca niciodata. Prima rezolutie, sa renunt la umbrela, absolut inutila, de vreme ce am stricat patru in patru zile. A doua rezolutie, sa nu mai am incredere in razele soarelui, care dispareau la fel de repede cum apareau. A treia si ultima rezolutie, sa ma pregatesc sa ies cand ploua, pentru ca, in timp ce imi puneam cizmele, trei pulovere, paltonul si o esarfa, aversa putea sa treaca si reduceam riscul de a ma uda. Aveam sa incerc atunci cand voi avea chef.     Tehnica mea functiona. Asta mi-am spus in vreme ce ma asezam pentru prima oara pe nisip ca sa privesc marea. Intamplarea ma adusese in locul potrivit, parca eram singura pe lume. Am inchis ochii, leganata de vuietul valurilor care se spargeau la cativa metri de mine. Vantul imi biciuia pielea si ma facea sa lacrimez, plamanii mi se umpleau de oxigen iodat.     Deodata am fost trantita pe spate. Am deschis ochii si l-am vazut pe Postman Pat care ma lingea pe fata. Abia am reusit sa ma ridic. Am incercat cu chiu, cu vai sa-mi scutur nisipul de pe haine, cand cainele a sters-o la auzul unui fluierat.     Am ridicat capul. Edward era ceva mai departe. Trecuse cu siguranta pe langa mine, dar nu se oprise ca sa ma salute. Nu era posibil sa nu ma fi recunoscut. Si oricum, cand cainele tau sare pe cineva, minima politete te obliga sa vii sa-ti ceri scuze. Am luat-o pe drumul de intoarcere, foarte hotarata sa ma lupt. In josul potecii care ducea spre case, i-am vazut masina intorcandu-se spre. sat. N-o sa scape asa ieftin.     Am urcat in masina. Trebuia sa-l gasesc pe acest mitocan si sa-i arat cu cine avea de-a face.”