Am nevoie de pace. Povestea despre razboi si pledoaria pentru pace a unei fetite din Siria

Descriere

In 2012, Bana era unul dintre sutele de mii de copii obisnuiti din Alep, cu o familie numeroasa, pasiuni si prieteni. Insa, intr-o zi, din cer au inceput sa cada bombe si totul s-a schimbat. Povestea cutremuratoare a Banei, completata de scrisorile mamei sale, nu este doar povestea unei familii distruse de razboi, ci perspectiva extrem de emotionanta a unui copil asupra uneia dintre cele mai mari crize umanitare din istorie. In Batalia de la Alep, Bana si-a pierdut cea mai buna prietena, scoala, caminul si patria. Insa, asemenea lui Anne Frank, Malalei Yousafzai si milioanelor de copii anonimi mutilati de razboi din toata lumea, Bana a invatat ca in infern nu trebuie sa-ti pierzi niciodata speranta. Aceasta este povestea ei, o poveste despre supravietuire si despre moarte, devenita fapt cotidian intr-o lume nu foarte indepartata, pe care abia daca o cunoastem. Nascuta in Alep, Siria, in 2009, Bana Alabed este, in prezent, cea mai tanara activista pentru pace din lume, devenind cunoscuta pe plan international pentru postarile sale de pe Twitter despre ororile razboiului din Alep. In decembrie 2016, familia ei a fost evacuata in Turcia, unde incearca acum sa isi cladeasca o viata noua. Fragment din cartea "Am nevoie de pace" de Bana Alabed": ""Sunteti bine? Sunteti bine? Sunteti bine?”   Cand a cazut prima bomba mare, nu stiam despre ce era vorba. Era o zi obisnuita, iar eu si Mohamed eram la bunica Samar si la bunicul Malek. Ei stateau cu noi ziua, cand mami era la scoala, iar Baba, la serviciu. Mamei ii placea mult la facultate si invata ca sa se faca avocat, ca Baba. Mie imi placea sa ma prefac ca ma duc si eu la facultate si ma pregateam pentru examene colorand pe caiete. Stateam pe jos si ma jucam cu papusile. Cel mai mult imi placeau doua: una era inalta cat mine si purta uniforma, pentru ca se ducea la scoala, iar cealalta era un bebelus cu rochie roz. Mohamed se tara de-a busilea pe Ianga mine si radea de fiecare data cand ma prefaceam ca papusile discuta intre ele si vorbeam pe diferite voci, ceea ce si faceau cand, dintr-odata, BUM! A fost cel mai puternic sunet pe care l-am auzit in viata mea, atat  de puternic, ca il simteai in tot corpul, nu doar il auzeai. Zgomotul si sperietura m-au facut sa ma simt de parca as fi fost facuta din jeleu. Nu stiam ce sa facem, pentru ca nu stiam ce se intampla. Mohamed a inceput sa planga si Nana Samar a venit in fuga din bucatarie. — Haideti, haideti! Plecati de Ianga geamuri! Am fugit cu totii in bucatarie, unde nu existau geamuri. Am intrebat-o pe Nana de unde a venit zgomotul acela asurzitor si de ce a trebuit sa fugim. Mi-a raspuns ca a cazut o bomba undeva in Alep. — Ce este o bomba? am intrebat-o. Mi-a raspuns ca era ceva care arunca lucrurile in aer. M-am gandit la ceva groaznic: daca ii aruncase in aer pe mami si pe Baba? Am incercat sa nu ma mai gandesc la asta, dar n-am reusit. Simteam ca tremur pe dinauntru si imi venea sa plang, dar nu am plans. Mama intotdeauna imi spunea ca sunt puternica si curajoasa, chiar si inainte sa inceapa razboiul. Imi spunea ca Dumnezeu ma facuse asa. Ceea ce era un mare noroc, pentru ca aveau sa urmeze multe cazuri in care trebuia sa fiu puternica si despre care inca nu stiam. Dupa ceva timp am auzit usa de la intrare, iar apoi mami a intrat fuga in bucatarie si ne-a strans in brate.”