Fiecare moare singur

Descriere

Cea mai importanta carte scrisa vreodata despre rezistenta germana in fata regimului nazist. - Primo Levi   In timp ce Hitler alimenteaza cu carne de tun fronturile din intreaga Europa, in Berlinul anului 1940, Otto si Anna Quangel – un cuplu simplu din clasa muncitoare –, dupa ce isi pierd singurul fiu in razboi, trec de la resemnare tacita si indiferenta la furie mocnita si hotarasc ca a venit timpul sa lupte impotriva sistemului. Rezistenta lor pare lipsita de semnificatie – denunta regimul nazist prin carti postale si scrisori pe care le distribuie la intamplare –, dar este egala cu sfidarea suprema intr-o lume unde chiar si cea mai mica nesupunere inseamna moarte.   Fiecare moare singur vorbeste despre sadismul grotesc de care e capabila omenirea si, intr-un contrast izbitor, despre simplitatea binelui si nobletea decentei. Poate ca, intr-adevar, fiecare moare singur, dar nimeni nu traieste singur sau in deplina intimitate, mai ales intr-un oras sufocat de teroare, suspiciuni si crime. Hans Fallada isi bazeaza cartea pe povestea adevarata a lui Otto si-a Elisei Hampel, care prin textele lor subversive au incins spiritele in Gestapo pana cand, in cele din urma, au fost capturati si ghilotinati. Evoca, totodata, imaginea luptei simbolice care adeseori a miscat si-a incurajat insurectii uriase ce-au rasturnat dictatori si regimuri totalitare.    Fiecare moare singur are un strop din repulsia lui Conrad, din nebunia lui Dostoievski si din amenintarea infioratoare pe care o resimti citind Cu sange rece a lui Truman Capote... In taciturnii soti Quangel, Fallada a creat un simbol nemuritor al celor care lupta impotriva celei mai mari infamii si, astfel, ne izbavesc pe toti. - Roger Cohen, The New York Times Fragment din volumul "Fiecare moare singur" de Hans Fallada: "Apoi observa ca Trudel sta sprijinita cu fruntea chiar de afisul de langa care a tras-o acum cateva minute. Deasupra capului ei sta scris cu litere groase: „In numele poporului german" si fruntea ei acopera cele trei nume, numele spanzuratilor... Si Quangel are o viziune, anume ca, intr-o zi, pe un afis din asta, ar putea fi scrise chiar numele lor, numele lui, al Annei si al lui Trudel. Scutura din cap nemultumit. E doar un simplu muncitor, nu vrea decat sa fie lasat in pace si nu-l intereseaza politica. Anna se ocupa de treburile gospodaresti si o fata frumoasa ca Trudel o sa-si gaseasca un prieten nou in curand... Dar viziunea nu-i da pace. Numele noastre pe-un perete, isi spune Quangel, complet tulburat. Si de ce nu, de fapt? Nu cred ca-i mai rau sa atarni in spanzuratoare decat sa fii sfasiat de o grenada sau sa dai ortul popii din cauza unui glont incasat in stomac. Toate astea n-au deloc importanta. Un singur lucru-i important: trebuie sa aflu ce-i cu Hitler asta. La inceput, totul parea in regula, si-acum, dintr-odata, totul s-a inrautatit. In ultima vreme nu vezi decat asuprire, ura, constrangeri si suferinta, foarte multa suferinta... Cateva sute de mii, asta zicea turnatorul ala fricos, Barkhausen, de parca la asta s-ar reduce totul, la cifre! Poate sa fie vorba de un singur om care sa sufere nevinovat... daca pot sa schimb asta cumva, dar n-o s-o fac, pentru ca sunt las sau pentru ca tin la linistea mea, si atunci... In punctul asta se opreste, neindraznind sa-si duca gandul pana la capat. Ii este frica, frica de-a binelea, de ce-ar putea sa se intample daca si-ar duce gandul acela pana la capat. Poate c-ar fi nevoit sa-si schimbe toata viata! Se uita din nou la fata deasupra careia sta scris „In numele poporului german". N-ar trebui sa planga sprijinita chiar de afisul asta. Nu se poate abtine, o apuca de umeri, indepartand-o de perete si-i spune cat poate de bland: - Haide, Trudel, hai sa nu mai stam langa afisul asta... Pret de o clipa, fata se holbeaza nedumerita la cuvintele din fata ei. Intre timp, ochii i s-au uscat si umerii nu-i mai tremura. Privirea i se anima iar, dar in locul luminitei vesele cu care venise spre el, pe acel coridor, in ochi i se iveste o licarire mai profunda, mai fierbinte si isi pune mana pe locul in care scrie „spanzurare", cu un gest hotarat, dar delicat. -  N-o sa uit niciodata, tata, spune ea, ca l-am plans pe Otto tocmai in fata unui afis ca asta. N-as vrea, dar poate ca intr-o zi o sa fie si numele meu pe un afis din asta."