Cei invinsi. De ce nu s-a putut incheia primul razboi mondial, 1917-1923

Descriere

Pentru aliatii occidentali, 11 noiembrie 1918 a fost mereu o data solemna – finalul luptelor care au distrus o generatie, dar si o razbunare a unui sacrificiu teribil, venita odata cu prabusirea inamicilor lor principali: Imperiul German, Austro-Ungaria si Imperiul Otoman. Dar, pentru mare parte din restul Europei, aceasta zi nu a avut nici o insemnatate, o serie continua, de cosmar, de conflicte inghitind tara dupa tara. In aceasta carte extrem de originala, Robert Gerwarth ne cere sa ne gandim din nou la adevarata mostenire a Primului Razboi Mondial. In general, nu luptele de pe frontul de vest s-au dovedit a fi atat de daunatoare pentru viitorul Europei, cat urmarile lor devastatoare, tarile din ambele tabere ale conflictului fiind distruse suplimentar de revolutii, pogromuri, expulzari in masa si de alte confruntari militare. Daca razboiul insusi fusese, in majoritatea locurilor, doar o lupta intre soldatii sprijiniti de stat, aceste noi conflicte au fost, in principal, despre civili si forte paramilitare, milioane de oameni murind in Europa Centrala, de Est si de Sud-Est, inainte ca URSS-ul si mai multe state mici, nou formate, sa apara pe harta. Peste tot oamenii se hraneau cu razbunare, vietile lor erau afectate de un simt criminal al dreptatii, cautand sa plateasca polite dusmanilor reali sau imaginari. Peste numai un deceniu, aparitia celui de-al Treilea Reich si a altor state totalitare le-a oferit ocazia pe care o cautau de atata vreme. Robert Gerwarth este profesor de istorie moderna la University College din Dublin si director al Centrului pentru Studii de Razboi de la aceeasi universitate. Este autorul cartii The Bismarck Myth si al unei biografii a lui Reinhard Heydrich. A studiat si a predat in Statele Unite, Marea Britanie, Germania si Franta. Fragment din volumul "Cei invinsi" de Robert Gerwarth:   "In consecinta, revolutia bolsevica si ulteriorul Razboi Civil purtat in fostele teritorii imperiale au interactionat cu miscarile revolutionare si contrarevolutionare din alte parti, atat ca raze de speranta ale celor care tanjeau dupa schimbari socio-economice si politice violente, cat si ca viziuni de cosmar despre iminenta preluare a puterii de catre masele politizate. "Stafia comunismului", pe care Marx si Engels o identificasera in Europa anului 1848, in al lor Manifest al Partidului Comunist, era, in realitate, ceva simtit mult mai puternic de toti locuitorii Europei, dupa 1917. Inainte de 1914, violenta revolutionara de inspiratie marxista fusese limitata la miscarile subterane ale stangii radicale, care comisesera asasinate asupra capetelor incoronate ale Europei. Revolutia bolsevica a schimbat totul. Pentru prima dat dupa 1789, o miscare revolutionara preluase puterea intr-un stat. Politicienii conservatori si liberali din Occident, chiar si scocial-democratii, au reactionat cu groaza la evenimentele din Rusia, desi, fapt graitor, reportajele din presa tindeau sa se concentreze asupra terorii rosii, in mare parte ignorand atrocitatatiule comise de adversarii albi. Desigur, multe dintre relatari au venit de la rusii emigranti care pierdusera totul si erau, asadar, inclinati sa prezinte guvernarea bolsevica in cea mai neagra lumina posibila. Ei au gasit o audienta receptiva in Europa Centrala si de Vest, unde — dupa un scurt moment de soc si apatie din partea formatiunilor conservatoare, in toamna lui 1918 — miscarile anticomuniste luau amploare, politicienii si capitalistii temandu-se ca evenimente similare Revolutiei Ruse s-ar fi putut repeta in propriile lor tari. Aproape de finalul anului 1918, ministrul britanic al munitiilor, Winston Churchill, le-a declarat alegatorilor sai, intr-un discurs electoral tinut in Dundee, ca proaspat invinsii germani malefici fusesera inlocuiti de o noua forta a decaderii moral in est, o stafie care ameninta valorile lumii libere. "Rusia", declara el, „este redusa cu repeziciune de bolsevici la o forma animalica de barbarism. [...] Civilizatia este complet distrusa pe uriase intinderi, in timp ce bolsevicii topaie si zburda ca niste turme de babuini feroce printre ruinele oraselor si printre cadavrele victimelor." La sfarsitul anului 1918, existau putini diplomati occidentali sau corespondenti straini de presa ramasi in Rusia pentru a verifica zvonurile sau pentru a separa adevarul de minciuna. Cu toare ca realitatea razboiului civil era atat de ingrozitoare incat nu avea nevoie de exagerari, povestile fantastice despre regimul Iui Lenin au inflorit si au luat calea Occidentului: ele vorbeau despre o ordine sociala intoarsa pe dos, un ciclu neintrerupt de atrocitati si represalii produse in contextul unui colaps moral petrecut intr-una dintre tarile care se numarase printre marile puteri ale Europei. Mai multe ziare americane au relatat faptul ca bolsevicii instalasera ghilotine electrice in Petrograd, menite a decapita 500 de prizonieri pe ora, in timp ce, in Marea Britanie, diverse publicatii prezentau relatari apocaliptice ale martorilor, subliniind rautatea fara limite de care bolsevicii erau, dupa cum se parea, capabili. Se sugera ca bolsevicii "nationalizasera" femeile din randul elitei si clasei de mijloc, care acum puteau fi violate de orice membru al proletariatului. Bisericile ortodoxe fusesera transformate in bordeluri in care femeile aristocrate erau obligate sa isi ofere serviciile sexuale muncitorilor obisnuiti. Calai chinezi fusesera recrutati de bolsevici, datorita faptului ca acestia stapaneau vechile tehnici orientale de tortura, in timp ce prizonierii din rau famatele penitenciare CEKA erau tinuti cu capetele prinse in custi umplute cu sobolani infometati, pentru a putea extrage informatii de la ei. Mai mult, stirea despre asasinarea tarului si a familiei sale, in vara lui 1918, raspandita la nivel international, a readus in prim-plan amintirile incomode despre escaladarea Revolutiei franceze dupa executia regelui Ludovic al XVI-lea si a sotiei acestuia, Maria Antoaneta, in 1793.”