Pendulul lui Foucault (ediție 2013)

Descriere

Traducere si note de Stefania Mincu Postfata de Marin Mincu   Pendulul lui Foucault este un roman elaborat cu ingeniozitate inginereasca, in care misterul ia nastere printr-o banala intimplare. Trei redactori ai unei edituri de texte ezoterice construiesc, printr-un pur joc intelectual, ipoteza misterioasa a unui Complot urias, initiat de Cavalerii Templieri (dupa dizolvarea Ordinului de catre regele Frantei) pentru pastrarea in custodie a Secretului absolut al cunoasterii si al puterii. Tot jocul porneste de la un manuscris delirant si ia proportiile unui „virtej” care, de la un anumit punct, nu mai poate fi dominat de initiatorii lui. Cuvintele (semnele) se razbuna chiar pe cei care le manevreaza, in momentul in care acestia transforma jocul combinatoriu in scop in sine.   Cind inchizi aceasta carte ai senzatia ca ai incheiat o experienta necesara. Este marea carte despre vidul acestor ani, daca stii cum s-o citesti. Si e cartea metalica, dura, care te invata sa traiesti cu acest vid, sa devii adult in singurul timp ingaduit tie. - Il Manifesto   Pendulul lui Foucault este Alice in Tara Minunilor pentru adultii care si-au pastrat spaimele copilariei. - La Stampa Fragment din cartea "Pendulul lui Foucault" de Umberto Eco   " In fond, traiam de doi ani cu templierii in gand si-i indrageam. Obligat oarecum de snobismul interlocutorilor mei, ii prezentasem ca pe niste personaje de desene animate. Poate ca era vina lui Guillaume din ,Tyr. istoriograful acela incredul. Nu erau chiar asa acesti cavaleri ai Templului, ci erau barbosi si inflacarati, cu frumoasele lor cruci rosii pe mantiile albe ca zapada, saltand in sa la umbra stindardului lor alb cu negru, vestitul Beauceant, gata oricand sa mearga - si inca apiendid - la petrecerea lor de moarte si de cutezanta, fir sudoarea de care vorbea sfantul Bernard era probabil un luciu aramiu ce imprumuta o noblete sarcastica surasului lor datator de fiori, in timp ce erau gata sa-si ceiebreze cat se poate de crunt despartirea de viata. Adevarati lei in razboi, cum zicea Jacques de Vitry, miei plini de blandete pe timp de pace, darji in batalie, plini de credinta in rugaciune, cruzi cu dusmanii, binevoitori cu cei ce le erau frati, marcati si de albul, dar si de negrul stindardului lor, fiindca erau plini de nevinovatie pentru prietenii lui Cristos, crunti si inspaimantatori de cei care-i stateau impotriva..."  Patetici campioni ai credintei, ultim exemplu al unei cavalerii ce se stingea, de ce ma purtasem cu ei ca un Aristo oarecare, cand as fi putut sa fiu un Joinville al lor? Imi venira in minte paginile inchinate lor de catre autorul Istoriei Sfantului Ludovic, care impreuna cu Ludovic cel Sfant se dusese in Pamantul Sfant, ca scrib luptator in acelasi timp. Templierii existau deja de o suta cincizeci de ani, avusesera loc destule cruciade pentru ca orice ideal sa se fi frant. Disparusera ca niste tasme figurile eroice ale reginei Melisenda si regelui Balduin al IV-lea cel Lepros, se stinsesera luptele interne din Libanul insangerat inca de pe atunci, cazuse deja o data Ierusalimul, cu Barbarossa inecat in Cilicia, cu Richard Inima de Leu, invins si umilit, se intorsese in patrie deghizat chiar in vesminte de templier, crestinatatea si-a pierdut batalia, maurii au un simt cu totul diferit confederatiei ce se incheaga intre potentati autonomi, dar care sunt uniti in apararea unei civilizatii - ei l-au citit pe Avicenna, nu sunt ignoranti ca europenii, cum sa poti ramane timp de doua secole expus unei culturi tolerante, mistice si totusi libertine fara sa cedezi ispitelor ei, mai ales cand ai putinta s-o compari cu cultura occidentala, necioplita, greoaie, barbara si germanica?  Pana ce, in 1244, se petrece caderea ultima si definitiva Ierusalimului; razboiul, inceput cu o suta cincizeci de ani in urma, e pierdut, crestinii vor trebui sa inceteze sa-si mai poarte armele pe o campie destinata pacii miresmei cedrilor din Liban, sarmani templieri, ce s-a ales din toata aceasta epopee a voastra?  Duiosie, melancolie, palirea unei glorii pe cale de imbatranire, atunci cum sa nu-si plece urechea la doctrinele secrete ale misticilor musulmani, la acea ingramadire hieratica de comori ascunse? Poate ca de aici se naste acea legenda despre cavalerii Templului ce inca obsedeaza mintile pline de deziluzii si arzatoare de dorinte, povestea despre o putere fara margini care de atunci incolo nu mai stie asupra cui sa se exercite...  Si totusi, chiar pe la apusul mitului, soseste Ludovic, regele sfant, regele care sta la masa cu marele Aquinat, el inca mai crede in cruciada, in ciuda celor doua secole de visuri si incercari esuate din cauza stupiditatii in gatorilor, merita oare sa mai incerce o data? Merita, zi Ludovic cel Sfant, templierii sunt de acord, il urmeaza in infrangere, pentru ca asta e meseria lor, ce justificare  ar avea Templul fara cruciada?  Ludovic ataca de pe mare Damietta, tarmul dusman e tot numai o scanteiere de lanci si halebarde si palanchine, scuturi si iatagane, oameni de mare vaza, zice Joinville din cavalerism, ce poarta arme aurite tintuite de soare. Ludovic ar putea astepta, insa se hotaraste  sa debarce cu orice pret. „Credinciosi ai mei, vom fi de neinvins daca vom fi nedespartiti in iubirea de aproapele. De vom fi invinsi, vom fi niste martiri. De vom triumfa, slava lui Dumnezeu va spori prin aceasta." Templierii nu cred, dar au fost educati sa fie niste cavaleri ai idealului, si aceasta e imaginea pe care trebuie s-o lase despre ei insisi. Il vor urma pe rege in nebunia lui mistica."