Romania si liberalismele ei. Traditie si libertate

Descriere

     "In ansamblu, cred si sper ca cititorii si cititoarele vor deslusi o anume moderatie si cumpatare, urmele unui echilibru calm pe care l-am cautat toata viata si pe care l-am gasit cel mai bine (socot) in Biblie si in clasicii greco-romani, iar printre scriitorii mai recenti in Leibniz si in Goethe. Contradictii launtrice? Fara indoiala! Nu sunt totdeauna de acord cu mine insumi (motiv de bucurie pentru mine) dar, normal, nu sunt totdeauna de acord nici cu ceilalti. [...] In ansamblu ma gasesc de partea unui mod de filozofie istorica in care pluralismul supra-determinarii (al cauzelor multiple) alcatuieste o morfologie culturala, un joc dialectic al valorilor religioase si econornice, intelectuale si politice, sociale si culturale, toate laolalta infruntandu-se dar si colaborand, in prin acest joc constituindu-se viata indivizilor, ca si viata grupurilor. Aceasta e, fireste, insasi realitatea, dupa cum o pot eu intelege. lar in acest sens, libertatea creste dintr-o potolita acceptare si ponderata evolutie a traditiei, dupa cum la randul ei traditia nu poate fi conceputa ca rigida obligatie, ci numai ca un exercitiu al libertatii." (Virgil Nemoianu)      Fragment din volum:       „Care a fost de la acest punct incolo impactul neoplatonismului in Rasarit, care au fost efectele sale sociale? Nu stiu destul despre istoria raporturilor intre societate si religie la sud de Dunare pentru a ma exprima prea raspicat in aceasta privinta. Dar mi se pare ca in cultura romana, in paralel cu cea rusa, atat de inrudita ei, ele au fost considerabile. Astfel, in cultura rusa un anume „panteism" recurent si endemic ar fi fost, socotesc eu, de-a dreptul imposibil fara filiera neoplatonica. Toti acei Aksakov si Homiakov, Cicerin si Gogogtki, toti hegelienii de Stanga si schellingienii de Dreapta ce dau atata culoare si atata pitoresc gandirii filosofice ruse din secolul al XIX-lea, culminand fireste cu marea opera a lui Vladimir Soloviov, in care se imbina cautarea frumosului si cautarea intelepciunii cu iscodirea divina - se cuvin intelesi pe acest fundal.     La randul ei, in cultura romana, traditia ortodoxa foarte puternica a asigurat o anume prezenta, pe cat de difuza, pe atat de patrunzatoare si raspandita, in toate sferele de expresie culturala: scarile angelice ale frescelor de la Voronet nu ar fi fost posibile fara prezenta lui Dionisie Pseudo-Areopagitul ca, „translator" si continuator crestin al descinderilor si ascensiunilor neoplatonice. Traditiile mentale au fost clar afectate: se instituie astfel si aici un fundal general.     Dar cultura romana (ca si cea rusa) mai primeste inca o data o injectie masiva de neoplatonism si anume de indata ce incepe receptarea romantismului european. Sa nu uitam ca procesul de constructie a identitatii nationale s-a petrecut la romani sub semnul romantismului, iar nu al Renasterii ca in Anglia, in Franta sau Spania - distinctie fundamentala, comuna de altfel cu alte natiuni centrale si est-europene, cu Germania chiar. In fine, un al treilea val neoplatonic vine in secolul al XX-lea, mai constient, mai filosofic, rezervat elitelor intelectuale, dar tot pe un front larg, de la Lucian Blaga pana la Tudor Vianu, apoi la Cercul Literar.”