Lupta mea. Cartea a patra: Dansand in intuneric

Descriere

    Roman autobiografic de o forta literara neobisnuita, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat nastere unei polemici virulente si a primit inca de la aparitie numeroase premii. Dupa ce a abordat in primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeasi vigoare si exactitate indragostirea, uniunea si separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experienta de a fi tata da peste cap totul in jurul lui si se reflecta in incercarile cotidiene ale vietii de familie, in vacantele care sfarsesc prost, in disputele cu vecinii, in tensiunile aparute cu ocazia aniversarilor copiilor... in actiunea de a plimba un carucior prin Stockholm cand singurul lucru pe care doreste sa-l faca este sa scrie. Viata scriitorului-narator se desfasoara sub ochii siderati ai cititorului cu toata furia si sinceritatea ei frusta: un om cu o dorinta de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizica, un om care oscileaza permanent intre energia vitala si impulsurile morbide. O capodopera.     Fragment din volumul "Lupta mea - Cartea a patra: Dansand in intuneric" de Karl Ove Knausgard:       „Apoi m-am intors in dormitor, unde Irene isi trasese plapuma pana la gat. Clipa magica disparuse, ratasem sansa si acum trebuia sa remediez situatia.     - Ah, ce bine e! i-am spus. Vrei sa fumam? N-am fumat de cand ai venit. Cred ca exerciti o forta magnetica asupra mea.     Nonsalant, mi-am pus pantalonii si puloverul si m-am dus in camera de zi sa pun un disc. De data asta am ales The Housemartins, caci nu mai aveam nevoie de Chris Isaak si nici de atmosfera hipnotizanta creata de muzica lui. Apoi m-am asezat pe canapea, mi-am turnat un pahar de vin si mi-am facut o tigara. Dupa o vreme a iesit si Irene, imbracata si ea.     Cum naiba sa ies din incurcatura asta?     As fi putut sa iau totul de la zero si sa ajungem la nivelul de dinainte?     Toata tensiunea disparuse. Irene s-a asezat in celalalt capat al canapelei, netezindu-si parul ciufulit cu mana, apoi si-a luat paharul.     Imi zambea, iar in ochi avea o licarire aparte.     Durerea m-a sagetat in suflet.     Oare isi radea de mine pentru ca nu eram destul de bun?     - Cred ca ma indragostesc de tine cu adevarat, Karl Ove Knausgard, mi-a spus peste cateva clipe.     Cum?     Isi batea joc de mine?     Dar in ochii ei nu se citea nimic de genul asta - privirea ei era afectuoasa si pasionala.     La ce se gandea? Isi imagina ca ma infranasem in mod voit, refuzand din spirit cavaleresc tot ce-mi oferise? Oare nu-si daduse seama ca nu puteam s-o fac? Ca niciodata n-aveam sa reusesc? Ca in mine se ascundea un ciudat, un monstru ascuns in spatele imaginii pe care o vedea?     - Iti plac macar putin? m-a intrebat ea.     - Bineinteles! i-am zis, dar zambetul meu nu era probabil destul de convingator. Irene, nu vrei sa mergem la o plimbare? E inca placut afara.     - Da, e o idee buna. Hai sa mergem!     Am regretat propunerea din momentul in care am iesit. Exista un singur drum, cel de-a lungul sirului de case, asa ca nu puteam fi la adapost de privirile curiosilor nici macar pe distanta de un metru.     Irene m-a luat de mana si mi-a zambit. Poate ca nu era nici un pericol, m-am gandit eu intorcandu-i zambetul.     Mergeam agale spre baza pantei. Nici unul dintre noi nu spunea nimic. Strangerea blanda de mana, pe care mi-o adresa din cand in cand, si faptul ca mereu era la doar cativa centimetri departare m-a facut sa simt iarasi dorinta. In jurul nostru, peisajul era linistit. Marea era perfect nemiscata. Cativa nori atarnau la orizont si deasupra muntilor, de partea cealalta a fiordului, parand complet negri in lumina apusului. Tot ce voiam era s-o trantesc pe jos si s-o posed. Insa nu puteam, nici aici, nici in alta parte. Incercasem deja, si nu mersese. Imi venea sa tip, sa zbier. O voiam, puteam s-o am, dar nu eram in stare s-o fac.”