Lupta mea. Cartea a șasea: Sfârșit

Descriere

Lupta mea, autobiografia literara monumentala, intima si spectaculoasa care a declansat o adevarata frenezie mediatica dupa publicarea sa in Norvegia, a devenit un fenomen international si s-a vandut in milioane de exemplare in intreaga lume, atinge acum punctul culminant. In Lupta mea, Karl Ove Knausgard isi examineaza cu rigoare viata, ambitiile si slabiciunile, incertitudinile si indoielile, relatiile cu prietenii si fostele iubite, cu sotia si copiii, cu mama si tatal sau. Este un opus magnum in care viata este descrisa in toate nuantele sale, de la momentele de mare drama pana la cele mai banale detalii ale existentei de zi cu zi. In cea de-a sasea si ultima carte, Knausgard reflecteaza asupra esecurilor personale prezentate in volumele anterioare; desi se bucura de o apreciere literara in crestere, se confrunta si cu repercusiuni adesea distrugatoare. Este o carte despre literatura in sine si despre relatia ei cu realitatea, cheia de bolta a unei realizari magnifice. Proiectul Lupta mea al autorului se incheie cu volumul al saselea... Este greu sa nu fii impresionat de fluenta si eruditia sa, pe masura ce Knausgard isi croieste drum prin istorie, filosofie, literatura si artele vizuale. - Financial Times Poate unul dintre cele mai convingatoare volume ale seriei si, incontestabil, o realizare literara remarcabila. - Booklist   Lupta mea este un fenomen. In Norvegia natala a domnului Knausgard, una din zece persoane detine un exemplar al unuia dintre volume, dar popularitatea sa este globala... Domnul Knausgard scrie o proza «vie», in parte datorita ochiului sau pentru detalii si, in parte, datorita calitatii intelectului sau. - The Economist   O concluzie pasionanta a monumentalei serii a lui Knausgard. - Publishers Weekly Fragment din "Lupta mea - Cartea a sasea: Sfarsit" de Karl Ove Knausgard:   "Ce facusem era bun facut. Nu doar ca luasem decizia sa fac asta, dar muncisem in numele acestei decizii mai mult de un an. Vointa unui om nu putea sa-mi schimbe hotararea. Asa gandeam eu, dar inima imi spunea altceva. Ma simteam ca atunci cand eram mic si faceam o prostie. Ma temeam ca nu cumva sa vina tata si sa se supere pe mine. Nimic nu era mai rau decat asta. Chiar si dupa ce m-am mutat de acasa, cand eram deja adult, aceasta teama mi-a ramas, si am facut tot posibilul s-o ascund. Cum tata nu mai era langa mine, frica de accesele lui de furie se transfera asupra celorlalti: aveam douazeci de ani si mi-era o frica ingrozitoare ca nu cumva alti oameni sa se supere pe mine. Frica aceasta nu a disparut niciodata. Atunci cand m-am rupt de Norvegia si m-am mutat la Stockholm, la varsta de treizeci de ani, inca o mai purtam in suflet. Linda, pe care am cunoscut-o atunci si care avea sa devina mama copiilor mei, era temperamentala si deseori avea izbucniri exagerate care ma subjugau complet, deoarece, daca ea ridica tonul, oricat de putin, ma cuprindea teama, si singurul lucru la care ma puteam gandi era sa fac cumva ca totul sa se opreasca. Chiar si la varsta de patruzeci de ani, in anul 2009, stand pe veranda intr-o dimineata de august, imi era frica sa nu se supere cineva pe mine. Atunci cand dadeam cuiva motive de suparare ma napadeau teama, indoielile si o durere atat de apriga, incat nu stiam cum voi supravietui. Spaima aceea de a nu supara pe cineva era spaima unui copil, nu era tipica lumii adultilor, de fapt era ceva nemaiauzit in lumea lor, dar ceva din interiorul meu nu facuse niciodata acel salt spre varsta adulta si nu se otelise asa cum ar fi fost de asteptat; in cazul meu, sentimentele copilului care fusesem candva se perpetuasera in constientul adultului. Adultul, adica eu, resimtea violent emotiile, asemenea unui copil, iar asta imi provoca o durere insuportabila, desi, in acelasi timp, stiam ca eu sunt adult si ca sentimentul respectiv era profund stanjenitor, la fel si tot ceea ce era asociat cu el. De ce stateau lucrurile astfel? Daca as fi avut un eu puternic si definit, daca as fi fost mai sigur pe propriile forte, as fi putut declara ca am facut asta si imi sustin ideea si, daca altii sunt de alta parere, pe mine nu ma priveste. Daca ei voiau confruntare, atunci aveam sa le-o ofer. Dar eul meu nu era atat de puternic si unitar, si nu era de unul singur, fiind cladit in jurul afirmatiilor si opiniilor celorlalti. Opiniile mele aveau o importanta minora. Eu traiam in continuare in lumea pe care mi-o construise tata, in care tot ceea ce faceam, in esenta, insemna sa nu fac ceva gresit. Ceea ce era gresit nu era stabilit prin reguli, ci de insusi tata, care hotara din cand in cand ca un lucru anume era gresit. Acestea au fost conditiile pe care le-am transpus in viata de adult, cand nu mai existau decat in mine. Dar tata era era mort, era mort de unsprezece ani. Stiam asta, insa nu ma ajuta cu nimic s-o stiu, pentru ca ele isi croiau drum prin constiinta mea dupa bunul lor plac. Singurul lucru pe care-l puteam face era sa le infrunt si sa le rezist.”