Strigat-am catre Tine, Doamne...

Descriere

    Prigonitori si calai, va ascultam fara sa va uram cum ne acoperiti cu invective si insulte dupa ce ne-ati trecut prin flacarile iadului. Va ascultam minciunile, calomniile, dispretul, dezonoarea „emanate” de rautatea voastra, fara sa osteniti. Va iertam si uneori, in clipe de gratie, ne rugam pentru voi. Eu nu va pot contempla ca pe oricare dintre fratii mei deoarece voi injositi in mine conditia de om si-mi ofensati iubirea. Mi-e mila de voi pentru ca nu va ganditi ca este un timp pentru orice. Este un timp pentru viata si este un timp pentru moarte. Este un timp pentru fapta si este un timp pentru rasplata. Mi-a trebuit mult timp sa va pot ierta. M-am rugat si am postit ca sa nu va urasc. Va iert din toata inima pentru ce ne-ati facut si ma rog sa nu va arda adevarurile ce le-ati ascuns si nu le-ati recunoscut si lacrimile ce nu le-ati plans, dar trebuia sa le plangeti. (Autoarea)      Fragment din volum:       “Pledoariile au inceput. Cei mai multi incercau sa ne scoata niste iresponsabili, victime ale unei educatii viciate de misticism si nationalism. Bizara aparare! Eram vinovati, dar eram vinovati pentru ne-am nascut si ne-am format intr-o societate burghezo-mosiereasca, eram vlastarele unei societati tarate. O pledoarie pe care am retinut-o ca interesanta a fost a aparatorului Angelei. In timpul arestului Angelica a facut hepatita si a fost internata in spital. Un preot, impresionat de tineretea ei, la externarea lui din spital, i-a cautat parintii si i-a adus un pachet din partea lor. Pentru aceasta a fost arestat si acuzat de favorizarea infractorului. Avocatul pleda pentru amandoi. El a aratat ca cei care au crescut in sufletul romanului constiinta de patrie crestina au fost preotul si invatatorul. Toate traditille satului, printre care cele caritabile aveau loc de frunte, erau creatia acestor doi factori importanti. Parintii Angelei erau invatatori. Era normal ca fiica lor sa nu abdice atat de usor de la tot ce invatase in casa parinteasca, iar preotul nu putea actiona decat pe linia traditillor caritabile. Faptele lor nu puteau fi judecate in alt context. Ei nu cunosteau comandamentele societatii proletare si, ca atare, nu puteau leza cu nimic societatea noua, care promova alte „valori". Prin urmare cerea achitarea lor si sansa de a se integra in noul tip de stat, de societate.     In sfarsit, ni s-a acordat si ultimul cuvant. Tribunalul Militar care ne judeca astepta de la noi autocritici plangacioase, apeluri la clementa, deziceri categorice, dar s-a inselat. In afara de cateva cazuri (care se puteau numara pe degetele de la o singura mana) acuzatii au formulat asumari responsabile in fraze scurte dar hotarate si clare pentru ca, de fapt nu erau lasati sa-si legitimeze pe larg pozitia perpendiculara. Cred ca Ion Munteanu a fost primul care a sintetizat in putine cuvinte ceea ce trebuia exprimat. Pe scurt, cei mai multi spuneau:     “- Imi asum vina de a crede in Dumnezeu, de a-mi iubi patria si de a ma jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osanda si voi fi bucuros sa o ispasesc.""