Cântecul păsării - Anthony de Mello

Descriere

Noi suntem trei, Tu eşti trei Când nava sa a făcut un popas de o zi pe o insulă îndepărtată, episcopul s-a hotărât să îşi folosească acest interval de timp în modul cel mai profitabil cu putinţă. A început să se plimbe pe plajă şi a întâlnit trei pescari care dădeau la peşte. Intr-o engleză stricată, aceştia i-au spus că au fost creştinaţi de misionari încă cu câteva secole înainte. Noi, creştini! i-au spus ei cu măndrie, arătând unii către ceilalti. Episcopul s-a arătat impresionat. I-a întrebat atunci dacă au auzit de Rugăciunea Domnului. Nu auziseră. De data aceasta, episcopul a fost şocat. Atunci, ce spuneţi atunci când vă rugaţi? Ne ridicam ochii spre cer şi ne rugăm astfel: „Noi suntem trei, Tu eşti trei, ai milă de noi”. Episcopul a rămas revoltat de primitivismul rugăciunii şi de erezia pe care o conţinea ea. De aceea, şi-a pierdut întreaga zi încercând să-i înveţe Rugăciunea Domnului. Pescarii nu aveau o memorie prea grozavă, dar şi-au dat osteneala, şi înainte de plecare, episcopul a avut satisfacţia de a-i auzi spunând Rugăciunea de la un cap la altul, fără greşeală. Câteva luni mai târziu, nava sa a trecut din nou pe lângă insulă. In timp ce îşi recita pe punte rugăciunea de seară, episcopul şi-a amintit cu plăcere de cei trei oameni care învăţaseră să se roage, graţie eforturilor sale pline de răbdare. Subit, el a văzut o rază de lumină care se apropia de vas. Spre uluirea lui, în mijlocul ei a zărit trei persoane care mergeau pe apă. Capitanul a oprit nava şi toată lumea s-a adunat să vadă minunea. Evident, erau cei trei pescari ai episcopului. Sfinţia ta, au exclamat ei, am văzut nava cu care călătoreşti si ne-am grăbit să venim la tine. Dar ce doriţi? i-a întrebat episcopul, încă nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Sfinţia ta, ne pare foarte rău, dar am uitat rugăciunea corectă. După ce spunem: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta…”, nu ne mai aducem aminte restul. Spune-ne din nou rugăciunea. Smerit, episcopul le-a răspuns: Mergeţi acasă, prieteni, şi de fiecare dată când vă rugaţi, spuneţi, la fel ca înainte: „Noi suntem trei, Tu eşti trei, ai milă de noi!” Diogene Filosoful Diogene îşi lua cina, care consta din pâine şi linte. Aristippus, un alt filosof, care trăia într-un confort considerabil întrucât îl omagia în permanenţă pe rege, i-a spus cu ironie: Învaţă ce înseamnă supunerea faţă de rege şi nu vei mai fi nevoit să trăieşti cu linte. Diogene i-a răspuns prompt: Învaţă să trăieşti cu linte şi nu vei mai fi nevoit să-l cultivi pe rege. Am văzut pe strada un copil gol, îngheţat şi flămând. M-am supărat şi i-am strigat lui Dumnezeu: „De ce permiţi acest lucru? De ce nu faci nimic?” Dumnezeu nu mi-a răspuns. În aceeaşi noapte, când mă aşteptam mai puţin, mi-a răspuns: „Am făcut ceva: te-am creat pe tine”. Privirea lui Iisus În Evanghelia după Luca scrie: Dar Petru a spus: „Omule, nu ştiu despre ce vorbeşti”. În acel moment, chiar în timp ce vorbea, un cocoş a cotcodăcit, iar Domnul s-a întors şi a privit drept spre Petru… iar Petru a ieşit afară şi a plâns. M-am înţeles întotdeauna bine cu Domnul. Conversez tot timpul cu el, îi multumesc, îi implor adevărul. Dar am avut întotdeauna sentimentul că doreşte să-l privesc în faţă… Iar eu nu pot. Chiar şi când îi vorbesc, mă uit în altă parte atunci când simt că el mă priveşte direct. Mă tem de fiecare dată că voi descoperi o acuzaţie nerostită în ochii săi, pentru vreun păcat nemărturisit. Sau poate vreo cerere: poate că aşteaptă ceva de la mine. Într-o zi, mi-am adunat tot curajul şi l-am privit în ochi! Nu există nici o acuzaţie, nici o cerere. Singurul mesaj pe care îl puteai citi în ochii lui era: „Te iubesc”. La fel ca şi Petru, am ieşit afară şi am plâns. Cele şapte vase cu aur Un bărbier trecea odată pe sub un copac bântuit, când a auzit o voce: Ai vrea să ai şapte vase cu aur? Omul a privit în jur, dar nu a văzut pe nimeni. Lăcomia lui se trezise însă, aşa că a strigat: Da, aş vrea. Atunci, du-te imediat acasă, i-a spus vocea. Le vei găsi acolo. Bărbierul a fugit spre casă, unde a găsit într-adevăr şapte vase pline cu aur, cu excepţia unuia, care era doar pe jumătate plin. Bucuria i-a fost astfel imediat spulberată. Bărbierul nostru a simţit că nu poate trăi astfel: trebuia neapărat să umple şi cel de-al şaptelea vas, altminteri nu va mai fi niciodată fericit. De aceea, a topit toate bijuteriile familiei şi le-a turnat în monede de aur, pe care le-a introdus în cel de-al şaptelea vas. Spre uimirea lui, acesta a rămas tot pe jumătate gol. Era exasperant! Omul s-a pus atunci pe economii, şi-a înfometat familia, dar degeaba. Oricât aur punea în cel de-al şaptelea vas, acesta rămânea în continuare pe jumătate gol. Într-o zi, l-a rugat chiar pe rege să-i dubleze salariul. Acesta a acceptat, astfel că lupta pentru umplerea vasului a fost relansată. A ajuns chiar să cerşească. Vasul înghiţea fiecare monedă nouă de aur, dar refuza să se umple! Între timp, regele a observat cât de tras la faţă era bărbierul său. Ce s-a întâmplat cu tine? l-a întrebat el. Erai atât de fericit când aveai salariul mai mic. Acum ţi l-am dublat, dar arăţi obosit şi nefericit. Să nu-mi spui că ai primit cele şapte vase cu aur. Bărbierul a rămas uimit. Cine v-a spus acest lucru, Maiestate? Regele a început să râdă: Nu mi-a spus nimeni, dar manifeşti toate simptomele celor cărora stafia le-a dat cele şapte vase cu aur. Odată, mi le-a oferit şi mie. Când am intrebat-o dacă pot cheltui banii sau dacă nu pot decât să-i strâng, a dispărut fără urmă. Acei bani nu pot fi cheltuiţi. Nu fac decât să trezească dorinţa de a strânge şi mai mulţi. Du-te şi înapoiază-i stafiei, şi vei fi din nou un om fericit. Schimbarea lumii prin schimbarea de sine Sufitul Bayazid povesteşte următoarea istorioară despre el însuşi: Când eram tânar, eram un revoluţionar, şi singura rugăciune pe care i-o adresam lui Dumnezeu era aceasta: „Doamne, dă-mi energia de a schimba lumea”. După ce m-am maturizat şi mi-am dat seama că mi-a trecut jumătate din viaţă fără să fi schimbat un singur suflet, mi-am schimbat rugăciunea: „Doamne, dăruieşte-mi graţia de a-i schimba pe cei cu care intru în contact – familia şi prietenii mei, şi voi fi mulţumit”. Acum, la bătrâneţe, când ştiu că zilele îmi sunt numărate, rugăciunea mea este alta: „Doamne, dăruieşte-mi graţia de a mă schimba pe mine însumi”. Dacă m-aş fi rugat de la început pentru transformarea de sine, nu mi-aş fi irosit inutil viaţa. Nuca de cocos O maimuţă cocoţată într-un copac a aruncat cu o nuca de cocos în capul unui sufit. Acesta a ridicat-o de jos, i-a băut laptele, i-a mâncat miezul şi a transformat coaja într-un vas de băut, pe care l-a luat cu el. Îţi mulţumesc pentru că m-ai criticat. Creştinul: Din păcate, în viaţa mea au existat o sumedenie de ghizi spirituali care au insistat să mă ajute. Mi-au băgat în cap învăţăturile cu atâta insistenţă încât am ajuns să nu-ţi mai aud vocea decât cu mare greutate. Nu m-am gândit niciodată că Tu însuţi ai putea fi maestrul meu, căci ei mi-au repetat continuu: „Noi suntem singurii tăi ghizi. Cine ne ascultă pe noi, îl ascultă pe El”. Nu ei sunt însă de condamnat, ci eu. Căci mi-a lipsit fermitatea de a-i reduce la tăcere, curajul de a descoperi singur, răbdarea de a aştepta momentul potrivit şi încrederea că odată, când mă voi aştepta mai puţin, Tu vei rupe tăcerea şi mi te vei revela.