Inimi cicatrizate

Descriere

    Max Blecher este unul dintre acei rari oameni care, nu cu intentie sau cu ostentatie, ci prin chiar viata lor — uneori, ca in cazul de fata, foarte scurta —, reusesc sa ne predea o lectie nu tocmai comoda: decenta suferintei. Iar in literatura romana este poate singurul autor care a jucat „pana la ultimele jetoane“, relatand in timp real si cu maxima luciditate, fie direct, la persoana I, fie la persoana a III-a, o experienta a drumului catre sfarsit ce depaseste cu mult limita comuna a suportabilului si a imaginabilului.     „Bolnavul are tot timpul din lume, orele lui se dilata si intra intr-o contradictie de nerezolvat cu timpul omului sanatos, care se contracta de griji multe si marunte. Fata de colegii de generatie, atat de vitali, traind atat de intens si meditand de departe, chiar daca obsesiv, la straina moarte, Blecher este prizonierul unei lumi pe dos: pentru el moartea e intensa, familiara, apropiata si viata e straina. Blecher nu se complace in suferinta. intreaga lui viata este o contrazicere a ideii ca boala umileste.“ (Ioana PARVULESCU)       Fragment din roman:       „Si cand deschise ochii...     Incaperea in care se gasea acum era un salon foarte vast, cu usile deschise spre ocean. Tablouri de gust englezesc, in cadre cu aurul sters, atarnau pe pereti. Unul reprezenta o impozanta scena de vanatoare, cu calareti in haine rosii adunati intr-un luminis de padure, inconjurati de haite de caini si de gonasi ce sunau din cornuri de alama, iar altul infatisa un batranel in halat de noapte cu parul alb si pielea fina a obrazului tare zbarcita, asa cum o au toti batranii pe litografii, pregatindu-se de culcare. In fund se putea vedea patul lui de moda veche, cu stalpi si perdele inflorate de creton.     Valurile oceanului fosneau haotic in enormitatea salonului. Ziua atarna greu de nori cenusii, scoborati ca un plafon peste dune.     Emanuel privea tablourile de pe pereti. Era acolo insasi situatia lui sintetizata in acele doua scene de gravura. Batranelul care se pregatea de culcare era el insusi, in solitudinea de acum a vilei „Elseneur". Asa, ca si batranelul, retras de lume, intr-o odaie necunoscuta, calm, singur in mijlocul unor mobile vechi si desuete. Si alaturi tabloul de vanatoare de a carui harmalaie batranelul parea ca se fereste intorcandu-i spatele reprezenta exact vuietul orasului de care Emanuel fugise.     Perdelele grele de catifea visinie se agitau luate de vant ca banierele funebre ce atarna in saloanele mortuare. Emanuel inchise obosit ochii. Totul se petrecuse miraculos si de dimineata, de cand isi facuse bagajele in camera de hotel, pana la aceasta ora tarzie din dupa-amiaza, cand se afla in dune, pensionar al d-nei Tils, ziua isi schimbase cu desavarsire aspectul, ca si cum ar fi facut parte din alt an si din alt sezon, din alta realitate... Cine ar fi banuit ca in ascunzisul acela, pierdut printre valurile de nisip, se afla el, Emanuel, Emanuel de totdeauna? Parca isi schimbase identitatea..."