Intamplari in irealitatea imediata

Descriere

     Comparat cu Kierkegaard, Bruno Schulz, Franz Kafka sau Musil, Max Blecher a fost numit de critica occidentala „un scriitor de sanatoriu". A suferit de foarte tanar de o forma violenta de tuberculoza a oaselor, boala care l-a sechestrat timp indelungat in saloane de spital. A murit in 1938 la numai 29 de ani, dupa ce scrisese patru carti: Corp transparent (1934), Intamplari in irealitatea imediata (1936), Inimi cicatrizate (1937) si Kzuina luminata (publicata postum, in 1971). Textele sale sunt memorabile tocmai prin maniera in care relatia individului „ales" cu lucrurile si fiintele contamineaza actul scriiturii.      “Intamplari in irealitatea imediata nu vorbeste despre boala, dar aventura, halucinatia actiunii de a se apropia de fiinte si obiecte, activeaza experientele maladiv-senzoriale (cu potential autobiografic) ale unui oarecare baiat intr-un nenumit orasel de provincie. Fascinat de fotografia obiectelor, de insignifiant, de baroc, Blecher viziteaza straturile sensibile ale perceptiei si construieste un roman al resurectiei emotiei carnale, un mare roman al realitatii care minte.” (Lucian Pricop)      Fragment din roman:       “In afara de panopticum, balciul din luna august imi aducea multe alte tristeti si exaltari. Spectacolul lui amplu se umfla ca o simfonie, de la preludiul panoramelor izolate, ce soseau cu mult inaintea tuturor si indicau tonul general al balciului, ca notele razlete si prelungi ce anunta la inceputul bucatii de concert tema intregii compozitii, si pana la finalul grandios, plesnind de urlete, poenete si fanfare, in ziua temeiului, urmat de tacerea imensa a campului ramas pustiu.     Cele cateva panorame ce veneau de timpuriu cuprindeau, in esenta, balciul in intregime si il reprezentau cu exactitate. Era de ajuns ca numai prima din ele sa se instaleze, pentru ca tot coloritul, toata stralucirea si tot mirosul de carbid al balciului complet sa se scoboare in oras.     In multimea zgomotelor de toate zilele se desprindea deodata un tarait care nu era nici scartaitul unei tinichele, nici clinchetul indepartat al unei legaturi de chei, nici vajaitul unui motor, un zgomot usor de recunoscut intre alte o mie si care apartinea „Roatei norocului".     In obscuritatea bulevardului se aprindea atunci catre seara o diadema de sticliri colorate, ca o prima constelatie a pamantului. In curand, altele o urmau si bulevardul devenea un coridor luminos, si de-a lungul caruia umblam inmarmurit, asa cum vazusem intr-o editie ilustrata de Jules Verne un baiat de varsta mea, razimat de fereastra unui submarin, privind afara, in intunecimile suboceanice, minunate si misterioase fosforescente marine. Peste cateva zile, balciul era instalat. Hemiciclul baracilor se organiza, se completa si devenea dintr-odata definitiv.     Zone bine stabilite il imparteau in regiuni de umbre si lumini, aceleasi in fiecare an. Era, mai intai, sirul restaurantelor cu zeci de coliere de becuri colorate, apoi panoramile cu monstruozitati, fatada beata de lumina a circului si in sfarsit baracile obscure si umile ale fotografilor. Lumea se plimba in roata, trecand, rand pe rand, prin luminozitati maxime si regiuni intunecoase, ca luna pe desenul din cartea mea de geografie care parcurgea alternativ zone tipografice albe si negre."