Extinderea domeniului luptei

Descriere

Traducere din limba franceza de Emanoil Marcu Romanul Extinderea domeniului luptei a inspirat in 1999 o ecranizare in regia lui Philippe Harel, cu Philippe Harel si Jose Garcia in rolurile principale. Extinderea domeniului luptei este mica odisee blazata a personajului principal, un informatician de 30 de ani care isi practica meseria fara zel sau convingere, acceptindu-si cu resemnare conditia de rotita in angrenajul unui sistem. E insa un observator atent si lucid al lumii din jur, iar analiza lui este cruda, lipsita de iluzii sau complezenta. Descriind lupta cotidiana a semenilor sai pentru un pic de iubire, de placere sau bani, el transforma in batalie epica cel mai neinsemnat gest al lor. O deplasare in provincie ii va permite sa-si extinda cimpul observatiei si sa elaboreze o teorie a liberalismului, economic ori sexual. Houellebecq diagnosticheaza un rau profund al societatii occidentale si ii dezvaluie legatura cu ideologia dominanta; mai mult, ii denunta delirul, care impune in permanenta criterii de rentabilitate, judecarea din unghiul performantei chiar si a vietii intime. Romanul Extinderea domeniului luptei a inspirat in 1999 o ecranizare in regia lui Philippe Harel, cu Phillippe Harel si Jose Garcia in rolurile principale. Fragment din romanul Extinderea domeniului luptei de Michel Houellebecq "  Cateva minute, rezemat de un Peugeot 104, m-am odihnit, apoi am inceput sa urc pe o strada ce parea sa duca la o intersectie mai importanta. Mi-a trebuit cam jumatate de ora ca sa fac cinci sute de metri. Durerea se stabilizase, dar se mentinea la un nivel ridicat. In schimb, respiram tot mai greu, asta ma ingrijora cel mai mult. Aveam impresia ca, daca o tin asa, aveam sa mor rapid, in orele urmatoare, oricum inainte de zori. Aceasta moarte subita ma soca prin nedreptatea ei; totusi, nu se putea spune ca abuzasem de viata.. De cativa ani, e adevarat, treceam printr-o pasa proasta; dar asta nu era un motiv sa intrerup experienta; din contra, puteam crede ca, pe drept, viata incepea sa-mi surada.. Hotarat lucru, totul era organizat mizerabil.     In plus, din capul locului, orasul asta si locuitorii lui imi fusesera antipatici. Nu numai ca nu voiam sa mor, dar mai ales nu voiam sa mor la Rouen. Ideea de a muri la Rouen, printre locuitorii sai, mi se parea odioasa. Ar fi insemnat, imi spuneam (deliram putin, probabil din cauza durerii), sa le fac prea mare cinste cretinilor astora. Imi amintesc cuplul acela de tineri, cu masina, reusisem sa-i prind la stop; ieseau probabil dintr-un local, cel putin asa lasau impresia. Ii intreb care e drumul spre spital; fata mi-l arata cu un gest grabit, oarecum agasata. Moment de tacere. Abia reusesc sa vorbesc, abia reusesc sa ma tin pe picioare, e clar ca nu sunt in stare sa ajung singur la spital. Ii privesc, le cersesc din priviri mila; in acelasi timp ma intreb daca sunt constienti de ceea ce sunt pe cale sa faca. Semaforul trece pe verde, tipul demareaza. Oare au schimbat, dupa aceea, macar doua cuvinte ca sa-si justifice comportamentul? Nu e prea sigur. "