Vinovati fara vina

Descriere

Titlu disponibil, dar fara autograful autorului!

Volumul de eseuri Vinovati fara vina, de Nicolae Breban, aduce o revelatie importanta in ce-l priveste pe autorul romanului Bunavestire. In cronici si chiar in istoriile literare, romanele lui Nicolae Breban sunt trecute cu seninatate pe teritoriul prozei de analiza. Or, nimic nu ii este mai strain acestui autor proteic decat operatiuni ale mintii precum analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. Nicolae Breban este posesorul unui suflu epic de mare forta, romanele sale par scrise dupa dicteul automat, adesea in dispretul regulilor de punctuatie si gramaticale. Cititorul este pus in fata unei revarsari de magma narativa, in care s-au topit de-a valma intamplari din cotidian, judecati filosofice, dezbateri pe teme obsesive, observatii asupra comportamentului uman. Totul este descriere mai mult sau mai putin aleatorie a unor comportamente si judecati, flux al amintirii, behaviorism (inclusiv al psihicului, daca se poate vorbi de asa ceva). Lipseste cu desavarsire spritul de organizare, disciplina care trebuie sa caracterizeze analiza propriu-zisa. De altfel, cu o luciditate... analitica, autorul este primul care atrage atentia asupra acestei inadvertente in interpretarea specificitatii scrisului sau: „Noi (autorul – n.m.) ne pricepem cat de cat la descriere si mai putin la analiza si – si pentru acest motiv – nu am fost intotdeauna de acord cu acei istorici literari care ne-au trecut, pe noi si textele noastre, la capitolul Proza de analiza. Nu interesantul si astutiosul procedeu de a insira una dupa alta verigile unui rationament pentru a ajunge la o concluzie, slujindu-ne de logica clasica, formala, a fost preocuparea noastra in timpul unei lungi, si, dupa cum se vede, prolifice cariere, ci... sondele aruncate in acele straturi adanci ale psihicului uman, ale istoriei chiar, ce nu apar usor la o contemplare, la o descriere grabita, strict rationala, sau uneori nu apar deloc!“ (p. 64)   Oarecum paradoxal, afirmatiile legate de specificitatea prozei sunt valabile si pentru eseistica lui Nicolae Breban. Eseurile sale combina judecati morale proprii, mici exegeze pornite de la idei ale filosofilor si scriitorilor preferati (in primul rand Nietzsche si Dostoievski, dar si Ignatiu de Loyola, Kant, Hegel, Spengler, Blaga, Turgheniev, Balzac, Stendhal), observatii asupra weltanshauung-ului german, judecati asupra degradarii valorilor culturale in contemporaneitate si chiar mici rafuieli (elegante, totusi) cu persoane care, dintr-un motiv sau altul, i-au fost adversare de-a lungul carierei. Toata aceasta pasta de judecati si observatii este apoi decupata cu o forma si transformata in eseuri, precum aluatul in gogosi. Reteta este buna, gogosile sunt gustoase, atata doar ca, la sfarsitul lecturii, cititorului ii este imposibil sa le diferentieze, impresia sa ferma fiind aceea ca toate sunt aproximativ la fel. Nicolae Breban face multe judecati de etapa interesante, observatiile sale sunt, uneori pertinente, alteori discutabile (in sensul bun) sau doar banale, experienta germana ii ofera sansa unor comparatii sugestive, dar este aproape imposibil de tras o concluzie generala. Autorul judeca in sine situatii si idei, fara a-si propune in chip evident sa demonstreze ceva. Dupa fiecare eseu, cititorul asteapta marea revelatie, elementul de legatura capabil sa dea unitate cartii, apt sa permita tragerea unei concluzii integratoare. Din pacate, aceasta nu apare nici macar dupa ultima fila a volumului.   Daca o concluzie generala este greu de tras, judecatile de etapa pot genera dezbateri interesante. Fireste, dintr-o suita de eseuri despre vinovatie nu putea lipsi disputa, foarte la moda in ultimii ani, dintre natura raului in cele doua totalitarisme care au marcat istoria secolului XX: comunismul si fascismul. In stilul sau caracteristic, Nicolae Breban arunca niste idei in arena lasandu-i cititorului deplina libertate de a le interpreta. Iata, de pilda, o afirmatie mai mult decat incitanta, aruncata en passant: „... in timp ce vecinii nostri de la nord (polonezii – n.m.), victime ale aceleiasi «ocupatii liberatoare» s-au comportat in aceasta lunga perioada de vreo jumatate de secol ca si cum nu ar fi avut trupe de ocupatie sovietice – or, ei le-au avut in spate pe toata perioada! – , noi gemeam «adanc si ascuns» sub o ocupatie militara expirata de ani buni, mai tragand cu ochiul in stanga sau in dreapta pentru a vedea efectele“. Un tanar nascut in preajma revolutiei din decembrie 1989, judecand cu lipsa de inhibitii a omului deprins cu libertatea de expresie specifica democratiei, nu ar putea decat sa se mire de lipsa de reactie a celor din generatia parintilor sai care au acceptat, fara sa cracneasca, o asemenea situatie, pe cat de absurda, pe atat de rusinoasa.  Pentru logica de azi, asemenea lipsa de reactie la scara unei natiuni pare imposibil de acceptat. In perioada comunista functiona insa o alta logica, cea a terorii. Regimul comunist a fost impus cu tancurile sovietice, iar primul deceniu din istoria acestuia s-a caracterizat prin suprimarea fizica a fostei elite interbelice si a tuturor adversarilor reali sau banuiti ai regimului. Dupa retragerea trupelor sovietice, aflata in vadita criza de legitimitate, puterea de la Bucuresti a jucat tot mai apasat cartea unui stalinism intern, dublata de o afirmare tot mai agresiva a independentei externe. Altfel spus, pumnul in gura cetatenilor din tara si interzicerea drepturilor altora (la inceput mimand deschiderea spre valorile democratiei, apoi cu tafna) de a comenta ce se intampla aici. In momentul in care faimosul laitmotiv al discursurilor lui Nicolae Ceausescu („Neamestecul in treburile interne...“), nu a mai putut acoperi dezastrul din politica interna, occidentalii au luat distanta, iar batranul dictator a redevenit, peste noapte, un fan inrait al internationalismului socialist. Decembrie 1989 l-a gasit in calitate de ultim aparator al unui sistem care, la scara europeana, se prabusea dupa principiul dominoului. Iar el, avocatul neobosit al „neamestecului“, se apucase sa-l acuze pe Gorbaciov ca a tradat principiile internationalismului socialist si sa ceara interventia trupelor tarilor din Pactul de la Varsovia pentru a bloca drumul spre democratie al polonezilor, ungurilor, cehilor, est-germanilor si bulgarilor. Ar fi putut avea Romania o alta istorie? Greu de spus.   Societatea romaneasca poarta inca urmele bolii morale contactate in cei 50 de ani de umilinta cotidiana, la care a fost supusa de catre regimul comunist. Insanatosirea nu se poate face fara o „impacare cu trecutul“, fara recunoasterea si asumarea senina a vinilor mai mici sau mai mari pe care le purtam in suflete, noi toti, cei care ne-am trait o parte din viata sub cizma comunista. Scrie Nicolae Breban si nu avem motive sa il contrazicem: „In optica mea – si, sper, nu numai a mea! – responsabilitatea, vinovatia, analiza cruda, aspra, aproape a fiecaruia dintre cei care am trait «epoca rusinii» sunt premisa unui real nou inceput, a unei solide pietre de fundatie pentru o Romanie viitoare care sa nu poarte in sanul ei conflicte mocnite, prost rezolvate sau false probleme, de care am avut parte cu duiumul in secolul care a trecut. Acest proces, de altfel, al impacarii cu trecutul, nu a decurs prea armonios nici in tari precum Franta, care se bucura de un mult mai solid postament al raspunderii civile si care beneficiaza de o traditie bogata de lupta pentru acel spirit republican ce face mandria oricarui Francez contemporan“ (p. 169).   La fel ca si romanele lui Nicolae Breban, eseurile par scrise dintr-o suflare, fara ca autorul sa fi facut textului o minima corectura. Astfel apar formulari confuze („Romanul modern, cel care dupa parerea mea incepe pe la inceputul secolului, cu un Stendhal si Balzac“ – care secol? – si stangacii stilistice greu de digerat (cacofonii, repetitii deranjante, ca sa nu mai vorbesc de generalizata utilizare a infinitivului in locul conjunctivului: „le da curaj de a continua“, „are dreptul de a urma“ grafia mai mult decat ciudata a adverbului „abia“, care la Nicolae Breban apare constant in forma „abea“). Stilul nu a fost insa niciodata punctul forte al scrisului lui Nicolae Breban si, dincolo de aceste stangacii, exista in Vinovati fara vina destule idei care pot sa dea de gandit si chiar sa produca ample dezbateri in societatea romaneasca de azi.   In epoca de promiscuitate morala pe care o traim, o carte despre vina este mai mult decat binevenita. Chiar daca nu ofera prea multe raspunsuri, cartea lui Nicolae Breban sadeste in mintea cititorului o serie de intrebari. Iar acesta nu este deloc un fapt lipsit de importanta.