Geniul inimii

Descriere

Cartea de fata, pe care cititorul o tine acum in mana, reprezinta o forma literar vorbind, foarte complexa, fiindca ea evolueaza pe mai multe voci narative, dintre care doar unele ii apartin in mod direct autoarei de exorcism. Geniul inimii e raspunsul unui poet la o experienta personala plenitudinara, in care bucuria si suferinta se intrepatrund reciproc pentru a exprima, impreuna si tensionat, starea de gratie. Exista o voce a experientei biografice in aceasta carte scrisa febril, o alta de martor sau de participant la istorie, tot asa cum exista o voce a puterii si una a victimei. Deasupra tuturor sta, insa, nu neaparat triumfatoare, dar lucid-cerebrala, chemarea celor doua credinte pentru care merita sa traiesti si sa-ti rememorezi viata atunci cand ai ajuns cu ea la raspantie: credinta in cultura modelelor care te-au precedat si credinta deloc ingenua, ci ivita din cunoastere, in sacralitatea profunda a celor traite si in transcendenta. (Stefan Borbely) A considera un text drept „carte a iluminarilor meleâ€ si a aseza ca titlu al primei parti a volumului sintagma Povestea subteranei ne plaseaza sub semnul aproape imposibil al drumului catre Sine, al cuprinderii, al denudarii si al efortului de a intelege un obiect al carui adevar se va afla intotdeauna in proximitatea pesterii lui Platon. E un demers perpetuat, dar niciodata epuizat si aproape exclus din plasma comunicarii, care in situatia „romanuluiâ€ Aurei Christi nu are corespondente, nu se apropie de experienta budhista, nici de prerogativele ocultismului de New Age, ci ne aduce in vecinatatea indemnului de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, preluat apoi, ca solutie intre a fi si a parea, de catre Socrate: „Cunoaste-te pe tine insuti!â€. Poti intalni, pe acest drum, si acel daimonion care a strajuit gandirea aceluiasi intelept atenian ca alta fata a „subteranelorâ€ fiintei, acolo unde lumina se ingemaneaza cu intunericul, stare „poetizataâ€ de Goethe, dar prabusita in tragic de Dostoievsk