Marsul mortii prin Rusia

Descriere

Marsul mortii prin Rusia. Calatoria mea de la soldat la prizonier de razboi de Klaus Willmann   Experientele lui Herrmann ca prizonier de razboi in Uniunea Sovietica au fost devastatoare, caracterizate prin brutalitate indiferenta, maltratari si amenintarea mereu prezenta a bolilor. Dispretul gardienilor sovietici era palpabil. Dupa cum s-a plans Herrmann: "De acum, nu mai eram fiinte umane. Nu mai eram nimic."   Uniunea Sovietica pe care o descrie Herrmann este familiara multora. Era o lume, a scris el, unde "melancolia si indiferenta, empatia si cruzimea" traiau umar la umar. O lume care avea, poate, parte de fapte individuale ocazionale de bunatate, dar in care domnea de asemenea birocratia chitibusara, paranoia inabusitoare si - cel putin pentru prizonieri - temerea permanenta a trimiterii in "Siberia", codul pentru moartea anonima la capatul lumii.

Eliberarea va surveni abia in octombrie 1949, cand Lothar revine in Garmisch-Partenkirchen, dupa o mini-aventura in Germania de Est. In 2016 scrie aceasta carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

Traducere din limba engleza de Mihai-Dan Pavelescu.

Fragment din cartea "Marsul mortii prin Rusia" de Klaus Willmann:

"Intr-o zi geroasa din ianuarie, a venit randul meu sa fiu intrebat daca doream sa ingrop un mort. Asta aducea dupa sine o portie suplimentara de ciorba.
Directorul de scoala m-a privit si s-a declarat gata sa ma ajute, asa ca am transportat impreuna cadavrul afara. Un gardian ne-a indrumat spre o curte plina cu pietris, aflata in spatele halei. Bineinteles, nu era vorba de o inmormantare reala. Solul era inghetat bocna. Frigul ne-a patruns pe amandoi pana la oase, dar ne-am straduit din rasputeri sa indepartam bulgarii tari de pamant si bucatile de piatra cu degetele intepenite de ger, inainte de a tranti lesul peste mormanul de cadavre adunate acolo. Dupa aceea le-am acoperit pe toate cu grohotis si bucati de pamant Dumnezeu stia ce avea sa aduca primavara! Vantul ne sfichiuia hainele si dupa ce am terminat ne-am grabit sa ne intoarcem la adapostul halei neincalzite.
Spre sfarsitul lunii februarie, am prezentat si eu simptome de dizenterie, asa ca am fost mutat in infirmerie, care era, din fericire, un spatiu incalzit, asadar, mai suportabil. Am fost chiar placut surprins de comportamentul prietenos al doctoritei a carei grija materna avea un efect linistitor asupra mea. De la inceputul internarii, a cerut ca intai sa fiu spalat cu multa atentie, iar un fost medic german m-a frecat din cap pana in picioare; din pacate, nu mi-a ingaduit sa raman mai mult decat era strict necesar in apa calda din albie.
- Omule, mi-a spus el, de obicei noi nu avem aici atata apa calda. 
Inainte de a mi se ingadui sa ma invelesc cu o patura si sa ma intind pe o scandura, am capatat chiar o portie de ciorba pe care am devorat-o instantaneu. A fost mai hranitoare decat ceea ce primeam ca ratii zilnice dupa iesirea din schimbul de lucru, ba chiar a fost suplimentata de o bucata de paine alba. Una peste alta, aproape ca m-am simtit bine. Pe podeaua din scanduri erau intinsi vreo 20 de pacienti, de-a lungul peretilor din caramida. Multi au murit si cadavrele lor au fost evacuate, altii si-au revenit, iar altii au fost trimisi imediat inapoi la munca. Dupa doua saptamani, doctorita m-a repartizat la categoria de munca trei, ceea ce insemna ca eram apt de activitate, dar numai pentru munci usoare in sectia zece.
In timp ce ma indreptam catre noul loc de munca, razele soarelui de inceput de primavara au zabovit pe imprejurimile noastre jalnice, incalzindu-ma. Soarele acela parea sa straluceasca prin mine, pana in adancul inimii, si nu puteam decat sa sper cu disperare ca razboiul acesta mizerabil se va incheia in curand. Poate ca poate ca armele acelea miraculoase ce ne fusesera fagaduite aveau sa rastoarne soarta conflictului si sa readuca norocul de partea Germaniei. Unicul lucru pe care mi-l doream era sa-mi revad muntii dragi.
Speranta a renascut si a fost intretinuta apoi si de faptul ca primisem, cu cateva zile in urma, permisiunea sa merg la atelierul de cizmarie al lagarului, unde lucra pantofarul nostru. Am reusit sa-mi inlocuiesc sabotii complet uzati cu o pereche ce fusese deja reparata de cateva ori, dar care arata incomparabil mai bine decat ce purtasem pana atunci. Si am fost in culmea fericirii cand am capatat niste obiele, tot vechi, dar inca utilizabile. Astfel echipat, am pornit parca zburand spre noul loc de munca ce-mi fusese repartizat. In conformitate cu ordinul primit, m-am prezentat la nacealnicul sectiei zece, un individ destul de asemanator cu fostul meu superior. Dupa cateva cuvinte, m-a trimis la un maistru care, spre marea mea surprindere, era german."