Comisia de impaciuire - Daniel Vighi
Descriere
Volumul Comisia de impaciuire ilustreaza o activitate publicistica si literara, incepand din anul 2000 spre zilele noastre, la doua reviste de larga audienta nationala: Dilema si Cotidianul. Articolele din Dilema le-am grupat in primul capitol al volumului intitulat Marafeturi epice. Specificul acestora este asigurat de impletirea intre actualitatea social-politica si notatiile subiective si ludice prin amestecarea regimului fictional si a celui nonfictional. Capitolul al doilea al volumului intitulat Taieturi din ziare aduna articole cu o substanta mai apasat politica, este o analiza din aproape a desfasurarii vietii politice in Cotidianul. In acest capitol se afla citeva articole importante din perspectiva istoriei recente a presei din Romania, dar si din perspectiva unor analize sociologice, istorice si politologice referitoare la politicile de regionalizare. (Daniel Vighi) Din cuprins: • Starea politica a natiunii; • A venit vremea sa ne facem apolitici; • Politica fostei Securitati in anul 1990; • Informatorii lor si ai nostri; • Hotii ramin prioritate nationala; • Primejdiile ascunse ale mandatului Monicai Macovei; • "Cadoul" otravit al presedintelui Fragment din volum: “Asadar, in mare parte, „lumea dascalilor" nu este pregatita pentru reforma. Este adevarat, pe de alta parte, ca si ministerul este la fel. Altfel nu se poate explica inexistenta unei politici coerente de pregatire profesionala, dar si civica, pentru acceptarea schimbarii, prin extinderea si aprofundarea orizontului cultural al unor educatori care, din deficit cultural, se refugiaza adesea in reverii paseiste de felul celor alimentate de partidul lui Vadim Tudor. Terapia ar fi stabilirea unei legaturi continue si de parteneriat stiintific intre Inspectorate si Universitati si altfel decat prin sistemul obtinerii gradelor didactice. Nu am auzit pana acum sa fie regandita pregatirea de specialitate printr-o activitate dinamica, atractiva, prin invitarea specialistilor din mediul universitar in scoli si la casele corpului didactic, daca or mai fi asa ceva. Pe vremuri dascalii erau adusi vara pe torporile caniculare in caminele studentesti, devastate dupa plecarea studentilor, si supusi unui chin impartasit si de sustinatorii cursurilor si de beneficiarii lor. Adevarul este ca invatamantul ursuz, de cazarma, de felul recompensa si pedeapsa docimologica, nu a fost regandit in fundamentele lui. Niciunde nu am gasit idei cu adevarat noi in care perfectionarea sa fie remotivata (si) prin placerea invatarii (acest „obiectiv didactic" imi pare a fi cel mai important dintre toate, indiferent de varsta si de grade didactice sau universitare). Un exemplu, din multe posibile: in marile universitati din tara exista deja o experienta a invatarii mai „umane" prin modul in care sunt concepute si organizate cursurile de vara pentru studentii din strainatate. In acest din urma caz au fost preluate, din necesitati concurentiale, metodele din universitatile straine, in care procesul de instruire este completat si cu alte metode de educare si invatare: excursii prin tara, intalniri cu personalitati ale culturii, stiintei, sportive chiar. De ce nu s-ar putea imagina si ceva similar pentru ca pregatirea profesorilor in sisteme postuniversitare sa fie o activitate estivala placuta, asa cum mi-a fost dat sa vad intr-o universitate din Franta cand, peste vara, profesorii de limba si civilizatie franceza dezbateau problema ultimelor studii stiintifice academice despre imperfectul in conjugarea verbului intr-un castel din Moyen Age."