Amantii poligloti - Lina Wolff

Descriere

În dimineața următoare am fost trezit de lumina care intra prin ferestre. Mi-am dat suficient timp să mă dezmeticesc. Am rămas în pat şi am văzut-o pe femeia care respira lângă mine. Atunci mi-am amintit de noaptea care trecuse şi am simțit cum un sentiment de neplăcere pune stăpânire pe mine. Trăisem la înălțimea aşteptărilor pe care situația le crease, dar ea mirosise a alcool, iar mâinile îi erau ca de gheață. Împreunarea fusese mecanică şi fără viață, ca un lucru pe care îl faci pentru a venera amintirea altuia, cu totul diferit, sau pentru a ține în viață speranța că mai poate exista şi altceva, cu totul altfel. Nu poți să ştii ce e într-un om până nu l-ai cercetat, ca să spun aşa, în profunzime, iar eu făcusem acum lucrul ăsta. Fusesem mânat de curiozitatea de a le cunoaşte pe bizarele personaje din World Trade Center, dar acum ştiam că povestea bărbatului corpolent, a recepționerei, a cupolei de sticlă şi a plantelor din Canare ajunsese la sfârşit, putea fi sigilată şi arhivată împreună cu celelalte documente ale trecutului. Eram liber.La asta mă gândeam acum, în timp ce stăteam culcat şi aşteptam să mă trezesc de tot în camera sufocantă de hotel. Fără să ştiu, mă aflam în mijlocul creației, într-un moment extrem de delicat. Totul continua să meargă pe o cale anume. Nimic nu se schimbase încă din temelii. Nimic nu se transformase în altceva, totul era încă intact şi putea fi păstrat. Făcusem un pas înăuntru, dar puteam încă să mă întorc şi să fac un pas afară. Niciun gest şi niciunul din cuvintele rostite nu sfâşiaseră iremediabil nimic din ceea ce le precedase. Era ca un fel de intricare rebelă de posibilități, în care ambele părţi au rămas şi sunt întregi, dar, dintr-o clipă în alta, una va începe să crească, ca scăpată de sub orice control, pe socoteala celeilalte. Puteam să părăsesc camera de hotel. Încă mai puteam să-mi iau lucrurile şi să mă îndrept către uşă. Femeia n-ar fi încercat să mă oprească. Puteam încă să deschid uşa şi, înainte de a părăsi definitiv camera, să mă întorc şi să spun: – La revedere. Poate ne vom mai vedea