Istoria Dogmei - introducere in doctrinele crestine fundamentale - Adolf Von Harnack

Descriere

Istoria Dogmei - introducere in doctrinele crestine fundamentale In Istoria dogmei - Introducere in doctrinele crestine fundamentale, Adolf von Harnack defineste conceptul de dogma, analizeaza modul in care dogma a fost initial folosita de biserica pentru a se apara de erezii, dar si modul in care crezul filozofic s-a substituit cu timpul vietii religioase autentice.   Capodopera lui Harnack, Istoria Dogmei (Lehrbuch der Dogmengeschichte), a aparut pentru prima oara intre anii 1886 si 1890, fiind tradusa la scurta vreme in mai multe limbi. Cele sapte volume prin care se arata cum o credinta vie s-a inchistat in niste formule ecleziastice rigide se adresau unui public laic instruit, care avea totusi nevoie de un rezumat pe masura pentru a parcurge cu succes multitudinea de informatii si idei expuse in opera marelui teolog german.   Din aceasta nevoie a aparut volumul Istoria dogmei - Introducere in doctrinele crestine fundamentale, care satisface toate criteriile unei lucrari fundamentale, putand face parte din acea biblioteca selecta a istoriilor importante, care schimba viziuni si dezvaluie noi puncte de observatie asupra lumii. Cum Harnack insusi spunea, "istoria dogmei, expunand originea si evolutia dogmei, ofera cele mai bune mijloace de a elibera Biserica de crestinismul dogmatic si de a grabi inevitabilul proces de emancipare inceput odata cu Augustin". Fragment din carte: "IV. Perioada 553-680: certurile monotelite, in parte noi si in parte o repetare a vechilor conflicte, au fost generate de politica, nu de convingere. Si in acest caz Apusul a trebuit sa vina in ajutor cu o formula de impacare. V. Perioada 726-842: Conflictele din aceasta perioada (controversa iconoclasta) arata ca istoria dogmei este deja la final; mai exista totusi un conflict in legatura cu ceea ce parea sa fie rezultatul practic al acestei istorii, anume dreptul de a percepe si venera, intr-o mie de obiecte senzoriale, unitatea dintre ceresc si pamantesc. In plus, aici se vede in fine limpede ceea ce in toata istoria dogmei pare un factor subordonat, dar nu este, anume lupta pentru suprematie dintre stat (imparat) si Biserica (episcopi si calugari), in raport cu care formarea dogmei si a cultului este de cea mai mare importanta. Statul trebuie in cele din urma sa renunte la introducerea religiei sale statale, dar in schimbul acestei concesii ramane stapan pe campul de batalie. Biserica isi pastreaza cultul si modul practic specific de fructificare a dogmei, iar daca in unele privinte, ajuns vadit dependenta, un simplu obiect de joaca, nu este mai putin adevarat ca a fost protectoarea statului si a natiunii."