Vinovatul. Volumul 2 (Elena Cristina Militaru)

Descriere

 Compania unor copii te schimba numaidecat. Ei sunt niste convertoare de energii care te fac sa iubesti viata, lucrurile simple, marunte si datatoare de bucurii. Ei m-au ajutat sa-mi curat mintea de toate amintirile vicioase care ma mai urmareau uneori. Privindu-mi fratii cum cresc si cum se deschid ca florile sub atingerea miraculoasa a noului nostru soare, mi-am zis ca nimic rau nu mi se mai poate in- tampla vreodata. Incepusem sa ma inzdravenesc si ma simteam bine si la adapost. Simteam ca am ajuns acasa, in sfarsit. Știam ca voi fi fericita in acel loc si nu altundeva. Desi pericolul inca mai era pe ur- mele mele, nu voiam sa dau satisfactie sentimentului de teama, care ma mai incerca din cand in cand. Avand experienta atator rasturnari de situatii, de schimbari de destine, de mentalitati si de principii, eram indreptatita sa cred ca viata noastra s-ar putea schimba din nou si asta nu datorita noua, ci datorita acestei soarte care guverneaza si cel mai mic amanunt, fara sa ne dam intotdeauna seama de asta. Mai aveam momente cand simteam ca cineva ma urmareste, ca merge dupa fiecare pas al meu si imi cerceteaza fiecare miscare, insa ratiunea respingea cu o vitalitate noua toate aceste ganduri involuntare. Fragment din carte: Cate astfel de experiente trebuie sa aiba un om, ca sa se simta dezgustat si indestulat de tot ce inseamna acest cuvant? Incepusem sa-i cunosc toti angajatii, toate holurile, toate anexele, toate procedurile. Daca as fi fost nevoita sa scriu un articol despre sistemul medical si practicile din interiorul lui, as fi putut-o face cu usurinta, caci vocabularul meu era ticsit de termeni doctoricesti. Ma aflam aici de cateva zeci de ore ca o statuie a groazei si a durerii, inlemnita de cele mai cumplite temeri. I-am luat mana slaba cu degetele albe si subtiri si i-am strans-o, incercand parca sa-l trezesc. L-am strigat, insa strigatul meu a fost mai mult ca o soapta. Chipul lui adormit intr-un vis care nu se mai termina, arata angelic. L-am privit cu o durere care era din ce in ce mai coplesitoare si am mai incercat o data: David… Nicio miscare, nicio tresarire, nicio reactie. Imi simteam lacrimile apropiindu-se cu puterea unui torent de toamna. Reci, triste, dispe- rate si lipsite de speranta. Treceam deja prin a patra zi de chemari zadarnice si rugaciuni inaltate catre cer. David parea ca nu doreste sa-si mai revina vreodata. Expresia de pe chipul lui linistit imi dadea sentimentul ca va renunta sa lupte, ca aveam sa-l pierd si pe el. Nu ma putea parasi. Soarta mi s-a parut iar nedreapta. Avea sa fie vreo- data, asa cum mi-as fi dorit? Avea sa astearna inaintea pasilor mei si a celor pe care ii iubesc o cale mai usor de strabatut? Mi-am ridicat fata si cu tot pesimismul mi-am raspuns ca nu. Raze stralucitoare de soare lipsite anume de efectul binefacator, patrundeau agale pe fe- reastra salonului. Am studiat o clipa jocul lor prin aerul pustiu. Acele particule de aur topit se lasau purtate de unda de vant care le insotea ca un companion de nelipsit.