Spovedanie - Autobiografia. Cautand sensul vietii (Lev Tolstoi)

Descriere

Lumea interioara a unui titan al literaturii clasice ruse ni se dezvaluie cu sinceritate si fara ocolisuri in Spovedania lui Lev Nicolaevici Tolstoi. Descoperim un om cu educatie superioara, cultivat, dar framantat de nelinisti spirituale si de o indoiala care il macina launtric, aducandu-l pe marginea prapastiei. Tolstoi analizeaza intrebarile fundamentale ale omenirii in raport cu divinitatea, doreste sa afle care este menirea lui in aceasta lume si de ce a fost creat. Avem de-a face cu relatarea unei chinuitoare calatorii spirituale a unui om care la un moment dat a incetat sa creada in Dumnezeu si a pornit pe ceea ce el insusi considera a fi o cale gresita, un drum al orgoliului, al placerilor desarte, care nu duc nicaieri. De fapt, autorul se afla in cautarea sensului propriei existente si al vietii in ansamblul ei, iar marturia sa poate sluji drept punct de plecare pentru o reflectie sincera si lucida asupra credintei si sistemului de valori personale. Fragment: "Inca din frageda tinerete m-au interesat stiintele speculative, dar dupa aceea m-au atras si matematica, si stiintele naturii si, atat timp cat nu mi-am formulat clar intrebarea, atat timp cat intrebarea n-a crescut singura in mine, cerand insistent un raspuns, m-am multumit cu acele raspunsuri contrafacute pe care le ofera cunoasterea. In domeniul experientei, imi spuneam: „Totul se dezvolta, se diferentiaza, tinde spre complexitate si perfectionare si exista anumite legi care guverneaza aceasta miscare. Tu faci parte dintr-un tot. Cunoscand totul, pe cat posibil, si cunoscand legile dezvoltarii, vei cunoaste atat locul tau in acest tot, cat si pe tine insuti." Oricat mi-ar fi de rusine, trebuie sa recunosc ca a existat o vreme cand se parea ca eram multumit cu aceasta. Era exact acea perioada cand deveneam eu insumi tot mai complicat si mai dezvoltat. Muschii mei cresteau si se intareau, memoria se imbogatea, iar eu, simtind aceasta crestere in mine, era firesc sa gandesc ca aceasta este legea intregii lumi, in care voi gasi si rezolvarea problemelor vietii mele. Dar a venit momentul in care cresterea mea a incetat si am simtit ca nu ma mai dezvolt, ca ma usuc, muschii imi slabesc, dintii imi cad, si am vazut ca aceasta lege nu numai ca nu-mi explica nimic, dar nici macar nu exista, nu a existat si nu a putut sa existe o astfel de lege. Iar eu luam drept lege ceea ce gasisem in mine intr-un anumit moment al vietii. Am abordat mai sever definirea acestei legi; si mi-a devenit clar ca nu pot exista legi ale unei dezvoltari infinite. Imi era clar: a spune ca in spatiul si timpul infinit tot se dezvolta, se perfectioneaza, se complica, se diferentiaza inseamna sa nu spui nimic. Toate acestea sunt cuvinte fara insemnatate, deoarece in infinit nu exista nimic - nici complicat, nici simplu, nici fata, nici spate, nici mai bine, nici mai rau. Important este faptul ca intrebarea mea personala „Ce sunt eu cu dorintele mele?" ramane absolut fara raspuns. Si am inteles ca aceste cunostinte sunt foarte interesante, foarte atragatoare, dar exacte si clare in masura invers proportionala cu aplicabilitatea lor la chestiunile vietii: cu cat sunt mai putin aplicabile la problemele vietii, cu atat sunt mai exacte si mai clare; cu cat se straduiesc mai mult sa dea raspunsuri la problemele vietii, cu atat devin mai neclare si mai putin atragatoare. Daca te adresezi acelui domeniu al cunoasterii care se straduieste sa dea raspunsuri la intrebarile vietii - fiziologiei, psihologiei, biologiei, sociologiei vei intalni o izbitoare saracie de gandire, o mareata neclaritate, o pretentie prin nimic justificata de a rezolva probleme aflate in afara sferei lor de actiune si contradictii necontenite intre un ganditor si ceilalti, ba chiar intre un ganditor si el insusi. "