Piatră de hotar

Descriere

O carte, 17 povestiri care te tin captiv in universurile create de autoare cu rafinament si talent narativ. De la drumurile prafuite ale unui catun rupt de lume din Brazilia, pana la salile de conferinta sofisticate din Dubai; de la malul marii Negre ce adaposteste secrete, pana la tarmul unui ocean involburat de promisiuni nerostite; de la realitate, pana la fantezie; de la confortul caminului, pana la rumoarea unei intersectii foarte circulate; aceasta colectie de povestiri investigheaza cu succes natura umana si etaleaza complexitatea emotiilor fata in fata cu rasturnarile de situatie care indeamna personajele la o adanca reflexie asupra vietii. Nu poti sa nu indragesti povestile Monicai Tonea sau sa te identifici pe alocuri cu personajele bine creionate care isi urmeaza destinul dincolo de penita scriitoarei.   Fragment din volumul "Piatra de hotar" de Monica Tonea: "Imi atrasese atentia pe peronul din Gare de Midi, intr-o vineri dupa-amiaza de noiembrie capricios, pe cand asteptam Thalys-ul de 4:35 care urma sa ma duca la Amsterdam. Pasii ei marunti masurau necontrolat pietrele geometrice ale peronului si dedusesem o vaga agitatie in statura zvelta. In mana stanga tinea o geanta cognac de voiaj, marca Di Amanti, perfect asortata cu cizmele ce-i urmau indeaproape linia delicata a gleznelor. In acel moment era doar o silueta, dar imi starnise deja curiozitatea. Dar intre timp trenul a tras in gara si m-am pregatit sa urc in vagon, punand pe seama unei toane intentia mea anterioara de a-i capta atentia. Ideea de a intoarce capul sa ma mai uit dupa ea inca o data imi paruse subit absurda. M-am oprit in dreptul randului unde se afla doua scaune fata in fata, cu spatiul dintre ele delimitat de o masa decorata simplu cu o lampa care era inca stinsa, desi lumina soarelui palise. M-am bucurat sa constat ca nu voi merge cu spatele spre locomotiva, imi creeaza mereu o senzatie de dezorientare si o stare fizica de rau. Dupa ce m-am asezat pe locul atribuit cu numarul 61, mi-am scos din geanta Tunelul lui Ernesto Sabato si Ipod-ul. Nehotarata daca sa citesc sau sa ascult muzica, le-am pastrat in poala cateva momente, lasandu-ma absorbita de forfota specifica imbarcarii in tren. Apucasem doar sa-mi pun castile in urechi, ramanand suspendat pentru mai tarziu gandul de a-mi selecta un playlist. Printre ceilalti calatori preocupati sa-si gaseasca locurile si sa-si aranjeze valizele in compartimentul alocat, am vazut-o iar, inaintand hotarata pe culoarul vagonului. Statura ei medie imi paru, in mod bizar, impozanta. Modul alert in care parcurgea culoarul, verificand cu repeziciune numerele locurilor, dadea dovada de o siguranta de sine netulburata. Probabil calatorea destul de des pe ruta asta, sau pe oricare alta, totul fiind o simpla rutina pentru ea. N-am fost deloc surprinsa cand s-a oprit in dreptul scaunului liber din fata. Si-a bagat mana in pardesiul negru bine strans cu un cordon si incheiat pana la ultimul nasture, scotocind dupa bilet, am presupus eu. Cu un gest scurt, insa, si-a scos telefonul verificand grabita ceva, cu siguranta numarul locului. A oftat usurata si, in timp ce-si descheia pardesiul, mi-a cautat privirea, sustinand-o cateva secunde cu un suras limpede. M-am fastacit. Nici acum nu sunt convinsa daca a fost doar un impuls, sau chiar simtise nevoia sa stabileasca un contact vizual."