Omul care vedea dincolo de chipuri

Descriere

Augustin, un tanar jurnalist stagiar care traieste la limita subzistentei, supravietuieste unui atentat terorist din Charleroi. Pentru politie, el devine un martor pretios. Cand ii pun intrebari, oamenii legii nu banuiesc insa ca timidul Augustin are un dar care ii permite sa vada dincolo de limitele perceptiei si deductiei dintr-o ancheta. Ajutat de vocile unor prezente inefabile, protagonistul porneste pe un drum la capatul caruia va reusi sa afle raspunsuri la marile intrebari nelinistitoare si sa devina un adevarat erou. In Noaptea de foc, Eric-Emmanuel Schmitt si-a relatat experienta spirituala din tinerete, revelatia primita in desert. Acela a fost momentul in care a inceput sa creada. Dar in ce, sau in cine crede el? Noul sau roman, Omul care vedea dincolo de chipuri, indraznet si ingenios, incearca sa ofere un raspuns prin mijlocirea unei intrigi inspirate din actualitate. - Le Figaro Traducere si note de Liliana Donose Samuelsson Fragment din cartea " Omul care vedea dincolo de chipuri" de Eric-Emmanuel Schmitt: "Inainte de a ajunge in vestibul, trec pe langa biroul sefului, care a uitat sa inchida usa. Incetinesc pasul: cu ce se ocupa el cand nu striga la noi?  Sprijinit de birou, domnul Philibert Pegard trage dintr-o havana si priveste intens strada incadrata de perdele din catifea de culoare inchisa. Crede ca-i singur pe lume. In loc sa-si bruftuluiasca angajatii, mediteaza. Fumul urca lin din trabucul maroniu cu inelul de scrum alb in varf; nu activeaza combustia, nu duce trabucul la gura, il lasa sa se consume de la sine, incercand sa-l pastreze intact cat mai mult posibil.  Fara sa vreau, ma opresc in fata acestui tablou neobisnuit. Privesc mai cu atentie si-mi dau seama ca el nu spre fereastra se uita, ci spre o fetita a carei silueta se profileaza in penumbra, o fetita de sapte ani, cu codite si rochie ecosez. El ii zambeste, ea ii raspunde, cochetand din priviri.  Cine sa fie? Copiii n-au voie in redactie...  Fetita ma descopera si-mi face, vesela, un semn.  Eu raspund spontan:  — Buna.  Fetita isi duce ambele maini la gura, consternata, de parca as fi comis o imensa prostie, dupa care se piteste in spatele lui Pegard, care pivoteaza in directia mea.  — Ce te-a apucat? De ce-mi spui „buna"?  — Ah, nu dumneavoastra, fetitei.  Arat cu degetul fetita din spatele lui, desi acum n-o mai vad.  — Care fetita?  — Fetita asezata langa dumneavoastra, care s-a ascuns.  Unde-o fi? Degeaba ma aplec ba in dreapta, ba in stanga, fac si un pas in incapere, ca sa-i dibui ascunzisul, dar s-a topit. Incredibil! Nu dau de ea. Deodata, ma pun in patru labe, cercetez locul din spatele mesei, de sub fotoliu, dau la o parte perdelele. — Augustin, nu ti-e bine?  Imposibil de stiut unde si cum s-a evaporat.  — Era o fetita aici! O fetita de sapte ani, cu doua codite blonde si rochie ecosez!"