Dincolo de stelele reci

Descriere

 „nu te uiti dupa fluturi, nu scrii poeme de dragoste iubitei cand asezi patul pustii in umar” (Horia Muntenus – Dincolo de stelele reci) In seara zilei de 12 octombrie 1924, cand pe marea scena a Operei din Paris agoniza Thais, sub ultima suflare a scriitorului Anatole France in chipul schimonosit al calugarului, Andre Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault, porneau pe strazile Parisului (1) tinand ritmul funebru cu „Un cadavre” (anagrama – Vaderca), intocmai cum locotenentul Celalb se petrece pe ultimul sau drum, in spatele unui postalion drapat in negru, avand la piept/ in piept scrisoarea pe care Bunul Dumnezeu ne-o lasa fiecaruia la sosirea in lume si pe care o dam la schimb Mosului, pentru un pachet de biscuiti unsi cu melasa brazilor inalti in Marea Amiaza, acolo in Sala Scriptoria, sau de ce nu, sub bolta Portii Maramuresene. „Din departare, pe cand se canta prohodul, oamenii au putut vedea, venind in galop, un roib frumos inseuat care a intrat pe poarta manastirii. si a ramas roibul in curtea manastirii trei zile, legat de o grinda. Apoi s-a desprins singur si a plecat precum venise spre de-acolo de unde venise si, traversand padurea, calul s-a oprit sa bea din paraiasul ce curgea insotind poteca serpuitoare astfel incat ochii lui aprinsi s-au putut oglindi in apa alaturi de chipul distrus de suferinta, al frumoasei lui stapane”. Aievea, atelierul literar a devenit locul/portalul prin care sergentul cicatrizat paseste in Lume si invers, prin care noi, cei care ii ascultam povestea Pistolaruluinumarulunu, pasim incet dar sigur Dincolo, acolo unde sunt „ingerite blonde… castroanele cu supa de gaina cu parjoale moldovenesti cu piure de cartofi batut cu smantana si castraveti murati… platouri cu torturi de ciocolata ornamentate cu frisca si fistic… cismele din care tasneau sucuri de portocale, de kiwi, de morcovi”. Alaturi de autorul romanului „Dincolo de stelele reci” suntem noi, camarazii acestuia, veniti parca tocmai din plutonul unu din Campania intai, Batalionul 24 Vanatori de Munte, cu berete, pardon, tichii ce amintesc de John IV de Brabant, hotarati sa ocupam un loc privilegiat in „ziua istoricei batalii”, atunci cand conteaza in fapt doar Viky, Maria si toate celelalte care au ales ceea ce noi inca bajbaim, orbeste. Afara e cicatrizatul, cel care priveste lumea ca prin caleidoscop sau ca prin fisheye, de partea opusa a bornei, in prelungirea ei, ca un ac magnetic. E Omul-borna si acesta este romanul sau: „In acea dimineata, sergentul cicatrizat fusese gasit mort, lungit pe o banca, in Parcul Central al orasului”. E povestirea unui om, istorisita parca din spatele ferestrei, „ca printr-o lentila, pardon, ca prin vizorul unei usi”, propriilor spaime: „Cata vreme umbli pe strazi, parca lucrurile tot ar mai exista. Dar cand privesti pe fereastra – pe orice fereastra -, totul devine ireal. Oameni, arbori, animale conspira la nefiinta. si oare cum transparenta geamului ne poate separa in asa masura de viata? Fereastra care ne deschide spre lume ne indeparteaza, in fond, mai mult decat zidul unei inchisori. Uitandu-te la viata, incepi s-o uiti” (Emil Cioran, Lacrimi si sfinti). L-am cunoscut pe Horia Muntenus in toamna anului 1999, cand insotit de profesorul Banfi Gheza am indraznit sa particip la sedintele Cenaclului Literar de la Insomnia. Eram tanar, si poetul m-a primit cu bratele deschise in ciuda scrierilor naive, poate, carora le-am dat citire in fata criticilor, priviti atunci ca pe un pluton de executie: „Pestele vede undita, vede carligul, dar nu vede pescarul. Recrutul vede holul ca si cand ar vedea dinlauntrul mitralierei care il asteapta, ca pe o lume din afara si vede asta printr-o fereastra circulara”. Aceeasi senzatie am incercat-o mai apoi, mult mai puternic, la cateva sedinte ale filialei clujene a Uniunii Scriitorilor Romani. Acolo am cunoscut un cicatrizat, pe care, nu dupa mult timp, intrebandu-l unde se indreapta, mi-a raspuns senin: merg la ziua lui Eminescu. Inchipuiti-vi-l ca pe unul care „ar uita dintr-o data cine este, unde este, si ar aluneca pana la fund in amintirea umanitatii. Asa era si omul acesta ca toti oamenii care, pornind sa inteleaga vidul vietii, intalnea Viata – si odata cu ea inceputurile. Refacea etapele umanitatii ca in vis. Dar nu era chiar un vis, adaugam noi cei care ii istorisim povestea, caci in prezentul trait, chiar, cate o atitudine de viata, a sa ori a altora, avea sa corespunda fiecarei etape prin care trecea de acum inainte” (Constantin Noica, Povestiri despre Om – dupa o carte a lui Hegel).