Maitreyi

Descriere

Carte de extaz senzorial si mistica daruirii, Maitreyi este mult mai mult decat o suma de febre erotice, traversate in decorul "literaturii coloniale" cu fervori gidiano-papiniene s.a.m.d. Ea presupune o anume educatie a simturilor, o incarcare spirituala a voluptatii, paralel cu fragezirea senzuala a experientelor livresti. Cum bine observa Allan, "patima de joc" a acestei feminitati explozive anuleaza „obsesia pacatului" - iata cheia morala a cartii. - Dan C. Mihailescu
Fragment din cartea "Maitreyi" de Mircea Eliade:

"Maitreyi mi se parea mandra si dispretuitoare. Adesea, la masa, ii surprindeam un zambet distant si putin rautacios. Pleca intotdeauna mai devreme, ca sa manance pan, si cum trecea intr-o odaie vecina incepea sa rada si sa vorbeasca bengali. Cu mine nu vorbea niciodata cand ne aflam mai multi laolalta; iar daca o intalneam singura, nu indrazneam eu. Mi-era teama sa nu calc vreo regula din acel necunoscut ceremonial al bunei purtari indiene. De aceea ma prefaceam adeseori ca n-o vad si ma retrageam in odaia mea. Ma intrebam cateodata ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atat de schimbatoare a fetei (caci erau zile cand se uratea si zile cand era frumoasa de nu ma puteam satura privind-o). Ma intrebam, mai ales, daca e stupida ca toate celelalte fete sau daca e intr-adevar simpla ca o primitiva, asa cum imi inchipuiam eu ca sunt indienele. Si apoi, ca sa nu ma las furat de ganduri inutile, scuturam cenusa pipei si ma reintorceam in lectura. Biblioteca inginerului ocupa doua odai la parter si in fiecare zi aduceam pe masa mea alte carti. Odata - trecusera numai cateva saptamani de la venirea mea in Bhowanipore - m-am intalnit cu Maitreyi in veranda. O salutai aproape automat impreunand palmele in dreptul fruntii, caci nu stiu de ce mi se parea stupid sa ridic cascheta coloniala in fata unei indiene (poate credeam ca as putea-o jigni cu un salut strain rasei ei; sau poate o salutam asa ca sa-i capat increderea). - Cine v-a invatat salutul nostru? intreba ea, zambindu-mi neasteptat de prieteneste. - Dumneata. (Imi amintii scena, penibila, a intalnirii din masina.) Ma privi o clipa, figura i se descompuse de o frica aproape carnala, buza ii tremura si fugi pe coridor, fara sa-mi spuna un alt cuvant. Intrai in camera stanjenit. Ma hotarai sa-i spun inginerului toate acestea, sa-i marturisesc cat de incurcat sunt, sa-i cer sa ma invete ceva. La cateva zile dupa aceea, cand eu ma intorsesem de la birou si stateam trantit pe pat, obosit, fara ganduri, Maitreyi a batut la usa mea. - Va rog sa-mi spuneti cand se intoarce tata, vorbi ea rezemandu-se intimidata de usa. Sarii in sus zapacit (marturisesc ca nu stiam cum sa ma port cu fata aceasta) si-i spusei tot ce stiam, in mai multe cuvinte decat ar fi fost nevoie si fara sa indraznesc s-o poftesc inauntru sa sada. - Mama m-a trimis sa va intreb, adauga ea, timida, tintuindu-si totusi privirile in ochii mei. Nu va distrati destul in casa noastra si de aceea ramaneti ceasuri intregi singur, aici in odaie. Mama spune ca daca lucrati dupa apusul soarelui va imbolnaviti. - Ce as putea face altceva? o intreb. - Daca vreti, vorbiti cu mine... Sau va plimbati. - Nu mai am prieteni, ii spun sincer, apropiindu-ma de usa. Nu mai am la cine sa ma duc. Ma plimb destul cand ma intorc de la lucru. - Va distrati mult mai bine acolo, in Wellesley Street, vorbi ea zambind. Apoi, parca si-ar fi amintit ceva, se indrepta catre veranda. - Ma duc sa vad daca au venit scrisori. Ramasei rezemat de usa, asteptand-o. Fredona un cantec fara melodie, asa cum auzeam serile inainte de a adormi, din odaia ei. Stiam ca sus, cu ferestrele in ulicioara ce strabate maidanul si cu o usa in balconul bine invesmantat in glicine cu floare rosie, se afla odaia ei.”