Fara. Despre iubire, suferinta si pierdere

Descriere

Toti am pierdut la un moment dat pe cineva drag. Sint pierderi previzibile – stim ca partenerul de viata sau prietenul care sufera de o boala incurabila nu va mai fi mult timp linga noi – si pierderi neasteptate, ca atunci cind primim vestea ca el a murit intr-un accident. Sint pierderi pe care nu le putem evita si pierderi pentru care chiar noi sintem responsabili. Cum ne impacam cu ideea disparitiei celor pe care ii iubim? Cum ne continuam viata fara ei? Pentru a ilustra strategiile prin care oamenii fac fata suferintei, Aurora Liiceanu alege trei scriitori – Julian Barnes, Joan Didion si Joyce Carol Oates – si un personaj literar – Fermina Daza, protagonista romanului lui Garcia Marquez Dragostea in vremea holerei.
Toti isi pierd partenerii de viata, toti incearca sa inteleaga moartea acestora si sa-si invinga durerea. Desi diferite, povestile lor duc la aceeasi concluzie: odata cu cei dragi moare si o parte din noi, dar, asa cum spune o alta scriitoare, Anne Lamott, trebuie sa invatam sa dansam schiopi.
 
Fragment din cartea "Fara. Despre iubire, suferinta si pierdere" de Aurora Liiceanu:

"Cei doi erau foarte ingrijorati, fiindca isi iubeau nespus de mult fiica, pe care o adoptasera. Si, dupa cum am mai spus, sotul lui Joan Didion a murit brusc. Pentru ea a fost o lovitura neasteptata, chiar daca el era bolnav de mult timp. Dar, asa cum scrie in cartea ei, suferinta care apare nu este nici pe departe asa cum credem noi si, fiindca o nenorocire nu vine niciodata singura, fiica ei a facut un hematom, iar mai apoi pancreatita si, dupa nici doi ani de la moartea sotului, Joan Didion a trebuit sa se confrunte si cu moartea Quintanei, care avea doar 39 de ani. In cartea ei povesteste cum a cautat saptamani, luni in sir un sens pentru ceea ce a trait, zdruncinandu-i-se orice idee bine cimentata pe care o avea despre moarte, boala, dar si despre casatorie, copii, destin, memorie.  Despre viata.  Suferinta, cum am amintit, cand vine, este departe de ceea ce ne asteptam noi sa fie. Cunoastem cu adevarat aceasta traire doar atunci cand ne atinge, cand devine realitate. Inainte de asta nu este decat imaginatia noastra. E adevarat ca trauma intra in firescul vietii, ramanand in acelasi timp o experienta personala. Acceptam, vrand-nevrand, caracterul ei universal, dar acest lucru nu inseamna ca intelegem mai usor modul nostru propriu de a suferi.  Joan Didion stia ca suferinta este un proces si ca dupa un timp ea va duce la solutia vindecarii. Dar a realizat ca nu va reusi niciodata sa se vindece complet. Chiar daca persoana draga pierduta va trai mereu in inima ta franta, chiar daca nu o vei uita, nu te vei intoarce la eul tau dinaintea traumei. Un picior rupt nu mai este niciodata un picior perfect, ca inainte. Tot asa se intampla si cu inima franta."