Iarna

Descriere

Al doilea volum din cvartetul sau autobiografic bazat pe anotimpuri, Iarna este o colectie extrem de frumoasa de meditatii si scrisori zilnice adresate direct fiicei nenascute a lui Knaugsaard.

In acest anotimp il regasim pe autor in asteptarea nasterii fiicei sale. Pregatindu-se pentru sosirea ei, el face bilantul lumii ca si cum ar vedea lumea pentru prima data. Vorbeste despre luna, apa, mizerie, bufnite, zile de nastere si multe alte subiecte cunoscute, dar carora Knausgard le cauta un sens nou. Este iarna, pamantul este in hibernare asteptand intoarcerea vremii mai calde, o viata noua se pregateste sa vina pe lume... totul este invaluit in melancolie, sublim si in acelasi timp lumesc.
Ilustratii de Lars Lerin.

Fragment din cartea "Iarna" de Karl Ove Knausgard:

"Regele Iarna se numeste, si, cand ma gandesc la el, nu pot sa nu intreb ce legatura are cu o alta personificare imperiala, Regele Alcool. Doua maiestati ale distrugerii, doi golitori ai lumii, aducatori de nemiscare. Unul pe scara mare, in tari si tinuturi intregi, celalalt la scara mica, in cate un individ ici si colo. Dar au cu adevarat ceva in comun? Nu cumva Regele Alcool domneste peste betie si viata nestapanita, nu e el monarhul extazului? Cand sangele se umple de alcool, nu-i asa ca ochii se lumineaza si, da, o caldura interioara indulceste trasaturile ca si cum le-ar umple de viata? In timp ce cu iarna soseste care, spre deosebire de alcool, opreste sau incetineste toate procesele. Asa pare sa fie. Numai ea Regele Alcool e un scamator; viata care scapara deodata in ochi e pur si simplu o parere, seamana cu viata, dar nu e ea, si prin aceasta se inrudeste cu iarna, care e tot spectacolul unor procese doar aparent vitale. Cand lumina soarelui se revarsa peste peisajul alb intr-o zi limpede, inghetata, de iarna, cand zapada scanteiaza si clipeste in milioane de scaparari sau cand verzuia aurora boreala traverseaza in valuri cerul noptii, toate creeaza un contrast atat de izbitor cu nemiscarea care domneste peste tot in jur, incat sunt foarte usor de luat drept o expresie a vietii si a vinului. Dar lumina lor e rece, nu trezeste nimic, nu patrunde nimie, ceea ce vedem noi e doar o reflexie mecanica. Nimeni poate n-a descris mai patrunzator lipsa de viata a iernii decat Dante in La Divina Commedia, unde cercul interior al infernului e inchipuit ea un urias lac inghetat in care mortii, prizonieri, stau doar cu capul la suprafata. Nu se pot clinti, pana si lacrimile din ochii lor sunt incremenite, inghetate. Singurele parti ale corpului pe care mai sunt in stare sa si le miste sunt buzele. Cu ele pot sa zvarle blesteme sau sa-si exprime cainta, dar, pentru ca nu-si pot sustine vorbele prin actiuni ale corpului, cuvintele lor nu au nici o greutate, nu inseamna nimic. Scena imi aminteste de betivanii care striga dupa trecatori pe strada sau care se spovedesc unui necunoscut pe vreo banca din parc: desi pot sa exprime furie, disperare, bucurie sau sinceritate, cuvintele lor n-au nici o consecinta, sunt prizoniere traiului pe strada. Ebrietatea care le umple de exaltare le tine in acelasi timp captive. Asa mi-l amintesc pe tatal meu in ultimii lui ani, prizonier in ceva din care nu mai putea sa iasa. Iarna era nesfarsita, ningea, bateau vanturi reci peste tot, nu doar in afara casei unde locuia, ci si inauntrul ei. Asa-mi imaginez. Ca ningea si sufla dormitorul lui, pe scari, in bucatarie, in camera de zi. Ca era iarna in sufletul lui, in minte, in inima."