Istoria Filosofiei. Rationalistii. De la Descartes la Leibniz Vol IV

Descriere

Filosofia post-renascentistă este asociată îndeobşte cu “triumful raţiunii”, al metodicului şi sistematicului care asigură certitudinea achiziţiilor cognitive. Această interpretare se sprijină pe observarea unei preocupări – evidentă în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea – pentru întemeierea cunoaşterii de orice tip pe o bază incontestabilă. Idealul de procedură este preluat din cea mai „sigură” ştiinţă, matematica, şi aplicat tuturor celorlalte ştiinţe şi, nu în ultimul rând, filosofiei. Austeritatea metodologiei justifică renunţarea la Tradiţie, la Autoritate sau Dogmă, la ideea de postulat sau prejudecată venite din „afara” raţiunii şi, în cele din urmă, se renunţă şi la exigenţa oricărei medieri, teologică sau metafizică, procesul cunoaşterii. Filosofia se elaborează pe sine în laboratorul gândirii, izolată de orice circumstanţialitate stânjenitoare, de orice contact impurificator cu pasiunile sufletului sau cu incoerenţele vieţii concrete (sociale, economice, politice) a oamenilor. Astfel „eliberată”, filosofia reconsideră, de exemplu, intuiţiile materialiste ale gândirii antice (tendinţă ilustrată de monadologia lui Leibniz) şi încearcă edificarea unei etici pur raţionale.   Însă filosofii trataţi în acest volum fac vizibilă, prin înseşi sistemele lor, tocmai „limita” la care ajunge raţiunea în spectacolul, altfel fascinant, al libertăţii gândirii. Raţiunea pătrunde, aproape fără s-o ştie, în zona speculativului şi se trezeşte în „poziţia” inconfortabilă de a fi suspendată deasupra unui abis în care presimte, neliniştită, prezenţa (sau absenţa) lui Dumnezeu, un Dumnezeu care pare să nu mai aparţină religiei. Claritatea şi distincţia enunţurilor fondatoare (cum ar fi Cogito, ergo sum al lui Descartes sau bazele more geometrico ale filosofiei lui Spinoza) ori clarificarea „pe baze raţionale” a unor probleme preluate din medievalitate (argumentul ontologic, natura substanţei, a atributelor, a cauzalităţii etc.) garantează coerenţa sistemului pe care îl întemeiază aceşti filosofi, dar aduc raţiunea în zona paradoxalei intimităţi şi distanţe a gândirii care se gândeşte pe sine gândind. Soliditatea edificiilor filosofice din această perioadă se sprijină, aşadar, pe un alt fel de mit al întemeierii, iar legitimitatea deducţiilor este asigurată, paradoxal, de fragilitatea eului care se descoperă stăpân pe sine.