Cultura si politie secreta in comunism

Descriere

Deschiderea arhivelor politiilor secrete a iscat scandaluri compromitatoare in tot fostul bloc sovietic. Cultura si politie secreta in comunism este o analiza revelatoare si responsabila a acestor arhive, autoarea oprindu-se asupra celor mai temute documente – dosarele personale – si asupra mai putin cunoscutelor colectii de filme. Cristina Vatulescu arata ca dosarul personal a fost genul biografic cel mai puternic si mai raspindit in comunism, cu structura predefinita, si ii studiaza efectele asupra dezvoltarii autobiografiei, romanului si altor genuri literare majore in epoca. De asemenea, studiul filmelor politienesti scoate la iveala influentele reciproce dintre acestea si dezvoltarea unor genuri cinematografice importante: documentarul, melodrama si reconstituirea. Prin aceste analize, cartea deschide un nou capitol in controversata dezbatere asupra relatiei dintre cultura si politica in secolul XX. Acest studiu sincretic al literaturii, imaginii si cinematografiei oglindeste un secol pe care il stiam in aspectele sale exterioare, il vedeam, dar caruia nu ii cartografiaseram interiorul. O disectie care spune nu atit ce s-a intimplat – asta stim deja –, cit mai ales cum s-a infiripat o estetica tesuta de literati, cineasti, agenti ai politiei secrete si victime. Dosarele personale incepeau, tipic, cu o biografie. Aceasta carte, care ofera o viziune originala asupra structurilor de forta ale sistemului sovietic, este o biografie a esteticii politiei secrete, cu toate amanuntele si detaliile unei vieti private. Traducere de Cornelia Marinescu Volum aparut cu sprijinul Universitatii New York Abu Dhabi Fragment din cartea "Cultura si politie secreta in comunism" de Cristina Vatulescu "Dosarele poststaliniste: epoca supravegherii    Dupa moartea lui Stalin, criticile lui Hrusciov despre „excesele trecute" au provocat schimbari semnificative in cadrul politiei secrete sovietice. Numarul arestarilor s-a diminuat, iar detinutii au inceput sa se intoarca acasa din lagare. In Romania, „relaxarea terorii" a avut de asteptat inca aproape un deceniu si abia atunci au fost amnistiati cei mai multi dintre detinutii supravietuitori. In momentul acela, documentele din arhivele politiei secrete au fost si ele supuse unei schimbari fundamentale. Pe masura ce represiunea devenea mai putin fatisa, numarul arestarilor si, prin urmare, al dosarelor de ancheta a devenit mai mic. In acelasi timp, numarul relativ al dosarelor de supraveghere a crescut vertiginos. Asa cum am vazut, dosarele de supraveghere aveau, teoretic, scopul sa asigure baza pentru deschiderea unui dosar de ancheta. Totusi, la vremea aceea, dosarele de supraveghere continuau adesea pe durata unei vieti intregi, fara sa duca la o arestare. Dosarele lui Nicolae Steinhardt ofera un exemplu edificator. Au fost deschise la sfarsitul anilor 1950, cand Steinhardt a fost cercetat ca parte din grupul Noica-Pillat, in cadrul celui mai cunoscut proces intentat intelectualilor care a avut loc in Romania. In 1959, Steinhardt a fost condamnat la doisprezece ani de puscarie, dar a fost amnistiat, la fel ca multi alti detinuti, in 1964. Dosarele de supraveghere au continuat, cu rapoartele colegilor de celula, in timpul detentiei lui Steinhardt si, cu mici intreruperi, pe tot parcursul vietii sale, pana in 31 martie 1989, la o zi dupa moartea acestuia si cu doar cateva luni inainte de revolutia care a rasturnat regimul comunist. Dosarul se inchide laconic, cu informarea despre discutia telefonica interceptata in care servitoarea lui Steinhardt il anunta pe un prieten al acestuia despre moartea scriitorului"."