Jurnalul primei mele morti

Descriere

    Matilda, e exact cum ai spus: nimeni nu poate salva pe nimeni altcineva. Poti suferi impreuna cu ei, dar nu ii poti salva. Ii mai poti alina, ca atunci cand faci un calmant unui bolnav in chinuri, dar efectul trece si doare din nou. In fata suferintei si a mortii suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevarat singuri.     „Aceasta este o carte. Nu va luati dupa spusele personajului principal, „eu nu sunt scriitoare“, sunt doar cuvintele unui personaj, iar personajele nu scriu carti. Aceasta este o carte pe care o veti iubi, asta dupa ce veti trece prin a va placea foarte mult, a nu o putea lasa din mana, a intra in panica atunci cand n-o gasiti pe noptiera, pe masa ori in geanta, a cita din ea, a zambi la amintirea anumitor pasaje si alte manifestari ale indragostirii la prima vedere. O veti iubi, va va obseda si o veti si visa. Nu asa se manifesta o iubire omeneasca adevarata?“ (Ana Barton)      Fragment din volum:       „Cateva ore mai tarziu, stiam ca voi muri in curand. Dar mai aveam o vara de trait. Si cumva speram sa o traiesc cu El si apoi sa mor. Sa mergem in Vama. Eu sa dansez desculta si in tricou si slipi. Fara sutien. Cu parul inca ud si lipicios. Plina de sare. Sa ma invart cu ochii Inchisi. Iar el sa bea a zecea bere si sa ma priveasca. Si dintr-odata sa se ridice si sa ma ia la dans. Sa dansam pe plaja, amandoi, si sa se puna in genunchi si sa imi spuna „te cam iubesc". Si de abia atunci sa deschid ochii si sa vad ca-i aproape apus si viata adevarata de abia atunci incepe. Cel putin in Vama.     Dar nu a fost sa fie. Mor inainte de vara. Pentru ca nu mai conteaza. Pacat. Daca am fi ramas impreuna, as fi putut continua sa iubesc viata. Si acum o iubesc. Bineinteles. Dar nu mai suport durerea. Se poate si asta, stii. Ce? Crezi ca aia de vor sa fie eutanasiati nu o iubesc? Ba bine ca nu. Ar da orice sa mai traiasca. Dar stiu ca nu ar putea sa se bucure de ea, desi o iubesc, din cauza durerii. Ca Arkan. Cum sa nu il omor? Toata ziua a urlat de durere. Si iubea viata. Si pe Rebecca. Si pe noi. Si mancarea. Nu aia de caini. Carnea. Si ciorba. Era ciorbar. Ciorba cu paine. Asa s-a facut mandrete de boxer maro, cu botul negru si pata alba pe piept. Bot stramb si limba lunga. A trait trei ani. Bine ca i-a trait si pe aia. Nu ar fi rezistat atat daca frate-mio nu il alegea tocmai pe el. Noi, oamenii, mereu avem impresia ca putem pacali sau infrange natura. Suntem prosti. Nu a murit atunci. A murit dupa trei ani."