Miasma. Tratat de rezistenta materialelor

Descriere

Intr-adevar, noaptea avea sa fie mai lunga in acel sfarsit de iarna, cand arsul fu gasit pe treptele bisericii din Primi si toate noptile de atunci incolo aveau saf ie ceva mai negre, ceva mai grele, ca paturi de plumb peste Alrauna, iar oamenii din cetate, mai cu seama cei din Primi, cei-ce-se-trag-din-matraguna, n-aveau a mai conteni sa spuna ca, parca, pe la colturi de strada si pe sub perne, soapte incepusera a se auzi in toiul fiecarei nopti. Si tot atunci isi framantara si fiicele cetatii primele foieli in asternuturi. Dar arsul? Arsul nu muri. Lumea nu e ceea ce pare a fi. Pana si ne’Lumea se teme de ea. La cateva secole dupa disparitia sfantului Taush, intr-o lume in care inceputurile sunt de mult mituri, in fosta cetate Mandragora, un preot gaseste pe treptele bisericii din cartierul Primi un ars misterios pe care il adopta si-l ingrijeste ca pe propriul fiu, scapandu-l astfel de la moarte. Cateva luni mai tarziu, adolescentele cetatii cad intr-un somn adanc din care nu se mai trezesc. Medicul Algor Kunrath si farmacistul Alambiq, preotul Sarban si povestitorul Alecu Deleanu, inocenta Lili Bunte si ucenicul Bruno Krabal, Hadul platformelor, Omul cu cap de cal si cohorta sa de oameni-sobolani, Jumatat’ de Om cu ai sai cersetori din Burta Vacii – oameni si ne’Oameni prinsi in lupta in ultimele zile ale cetatii Alraunei. Tratat de rezistenta materialelor, de Flavius Ardelean, este o noua poveste tulburatoare izvorata din mintea unuia dintre cei mai fascinanti scriitori ai fantasticii romanesti, autorul romanelor Imblanzitorul apelor si Scarba sfantului cu sfoara rosie si al povestirilor macabre din volumele Acluofobia si Bizaroproze. „Flavius Ardelean este un artist al starilor depresive.“ (Marius Mihet, Romania literara) Fragment din romanul Miasma de Flavius Ardelean " Cateva saptamani i-au luat omului cu cap de cal sa adune fetele din povestire in cetatea de sub cetate. Alecu si noul sau prieten intrara astfel impreuna in vara si scriitorul simti din nou, vag, ca o banuiala, pofta de a scrie singur o povestire. Ii ceru voie, dar din nou omul cu cap de cal nu spuse nimic, ci, ca de fiecare data in pragul diminetii, se ridica tacut si disparu in spatele mobilelor. Chiar in acea zi, Alecu incepu sa scrie o noua povestire si, cat timp lucrala ea, aproape doua saptamani, nu mai fu vizitat de omul cu cap de cal. Scriitorul ii simtea lipsa, se obisnuise cu acele vizite nocturne si s-ar fi necajit cumplit daca ele ar fi incetat de tot. in primele nopti de absenta, Alecu chiar il striga de cateva ori, il implora sa iasa de dupa mobile, dar omul cu cap de cap nu se arata. Singuratatea apasa mai tare decat de obicei pe noua sa poveste. Alecu isi dadu seama ca uitase de vechiul sau prieten, gandacul, si lovi o noapte intreaga in podea, pana cand, spre dimineata, gandacul iesi dintr-o gaura de sub saltea. Alecu se bucura, insa, cateva ore mai tarziu, fu din nou cuprins de tristete, pentru ca,oarecum, nici el nu stia de ce si cum, acel gandac nu parea sa fie vechiul sau prieten. Dar nu avea cum sastie cu adevarat — prietenii se mai schimba cu timpul. Banuiala ca acel gandac era altul ii macina insazilele si noptile in care omul cu cap de cal nu se arata, pana cand, beat si turbat de furie, Alecu zdrobi intr-o dimineata gandacul sub cizma sa. Asta il intrista cumplit de tare. Curand insa avu o noua povestire si povestea trebuia sa aiba un sfarsit, pentru ca, nu-i asa? tot ce incepe se si termina, si asta nu era vina lui, nicidecum, ci era vina celui care a inceput totul, candva demult. Astfel isi aminti Alecu ca traia un sfarsit nesfarsit, prelungit peste masura, si furia si excitatia il cuprinsera din nou, grabindu-i scrisul. Apoi, pe la mijlocul verii, Alecu era din nou gata sa puna punct povestii. "