Femeia cu Parul Rosu

Descriere

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Oare prima experienta erotica poate sa ne hotarasca intreaga viata? Sau destinul ne este trasat doar de forta istoriei si a legendelor? In noaptea aceea am facut pentru prima oara dragoste cu o femeie. A fost teribil de rascolitor si la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream inainte cu privire la viata, la femei si la mine insumi s-au schimbat intr-o clipa: Femeia cu Parul Rosu m-a invatat sa ma cunosc si m-a invatat, totodata, sensul fericirii… Aceasta este o carte a paradoxurilor, cu simplitatea si dificultatile ei, cu seninatatile si grosolaniile ei. Totul are rezonanta, totul are intelesuri. - The Washington Post Premiul Nobel pentru Literatura 2006. Traducere din limba turca si note de Luminita Munteanu Fragment din roman: "In timp ce trenul care se indrepta catre Ongoren inainta, leganandu-se de zor, printre zidurile orasului si Marea Marmara, printre cladiri lasate intr-o rana, vechi de sute de ani, si hoteluri noi din beton, printre parcuri, restaurante, vapoare, masini, simteam o durere in pantece, care devenea din ce in ce mai intensa. Necati Bey imi mai spusese o data in dupa-amiaza aceea ca Enver nu avea sa participe la reuniune, dar eu nu puteam sa nu ma gandesc, emotionat, ca era posibil ca fiul meu sa vina acolo, sub o forma sau alta, ca sa-si vada tatal. Teama de confruntarea cu Mesterul Mahmut si cu propria-mi greseala se transformase, dupa treizeci de ani, in framantarea pricinuita de intalnirea cu fiul meu, la Ongoren. Cand a incetinit trenul, la sosire, n-am mai izbutit sa zaresc, printre cladirile de beton, platoul nostru de odinioara, dar m-am simtit o clipa de parca ar fi urmat sa particip la o intalnire pe care o aveam stabilita acolo. De indata ce am iesit din cladirea garii, am observat ca nu mai ramasese nimic din vechiul Ongoren: blocul spre ale carui ferestre priveam candva, intrebandu-ma la care dintre etaje locuia Femeia cu Parul Rosu, fusese demolat, iar in locul lui fusese ridicat un centru comercial plin de viata, din cauza caruia intreaga piata era intesata de tineri care mancau hamburgeri si beau bere sau ayran. Parterele cladirilor care dadeau spre piata erau invadate de banci, de localuri si bufete care comercializau kebap ori sandvisuri. M-am indreptat, din obisnuinta, catre locul in care se afla odinioara cafeneaua Rumelia, catre locul de pe trotuar unde se afla masa la care obsnuiam sa stau cu Mesterul Mahmut, asa cum faceam adeseori in amintiri, dar n-am mai vazut nimic care sa-mi evoce momentele in care beam ceai acolo, seara. Oamenii de altadata disparusera odata cu edificiile de pe vremuri, iar in locul lor isi facusera aparitia o droaie de oameni galagiosi, veseli, curiosi, dornici sa se distreze, dar si blocurile noi in care locuiau acestia. Am trecut pe Strada cu Restaurante, dar n-am vazut prin preajma nici soldati, nici jandarmi care sa-i pazeasca pe soldati, in ciuda sfarsitului de saptamana. N-am vazut, in locurile in care ar fi trebuit sa se afle, nici magazinul cu articole de fierarie si fieraria, nici bacania de la care isi cumpara tigari Mesterul Mahmut seara de seara insa, pentru ca fusesera demolate toate casele cu doua-trei etaje inconjurate de gradini, iar in locul lor fusesera ridicate blocuri cu cinci-sase etaje, care aduceau toate unele cu altele, n-am reusit sa-mi dau seama nici macar daca-mi cautam amintirile prin locurile potrivite. "